Tara Hategului, intre mit si realitate

A scrie despre Ţara Haţegului este o adevărată provocare, chiar şi pentru cel mai tenace scriitor ori reporter. Asta poate pentru că, în Ţara Haţegului, istoria se întrepătrunde cu tradiţia, iar spectacolul naturii îţi oferă minunăţii nebănuite. Pentru a scrie despre Ţara Haţegului nu sunt sunt suficiente nici măcar paginile cuprinse între coperţile unei cărţi, darămite câteva coloane într-un ziar. Pentru a arăta frumoasele imagini care te surprind la tot pasul în Ţara Haţegului nu sunt suficiente topuri întregi de albume, darămite spaţiul dintr-un ziar. Ne asumăm totuşi responsabilitate de a vă capta atenţia şi de a vă stimula imaginaţia, doar cu câteva “secvenţe” ale unei “ţări” care, cu milioane de ani în urmă, a aparţinut apelor (se spune că în acest ţinut se afla, odinioară, Oceanul Tethys), apoi dinozaurilor (fosile ale unei specii de dinozauri “pitici” au fost descoperite, în regiunea deluroasă de lângă satele Unciuc, Ohaba Sibişel şi Râu de Mori), mai apoi oamenilor şi, undeva, sus, în inima munţilor Retezat, animalelor sălbatice.
Ţara Haţegului este una dintre cele mai însemnate şi cunoscute vetre de civilizaţie din spaţiul istoric românesc. Situată la răspântia drumurilor care leagă Transilvania de Banat, dar şi de Oltenia (prin Pasul Vâlcan), precum şi la răspântia civilizaţiilor (romanii şi-au croit pe aici drumul spre cetăţile dacice din munţii Orăştiei, stabilindu-şi Capitala Daciei romane la Sarmisegetusa Regia, iar după alte secole, Imperiul Austro-Ungar şi-a întins teritoriile până la poalele Munţilor Retezat) Ţara Haţegului rămâne şi astăzi un tărâm fascinant, în care în fiece loc există un farmec aparte.
Valea Dinozaurilor
Bunăoară, pe cărările noastre re-portericeşti, am poposit, mai întâi, pe valea râului Sibişel, în ţinutul cunoscut drept Valea Dinozaurilor. La numai câţiva kilometri de Sântămărie Orlea, pe drumul care urcă spre comuna Râu de Mori, un indicator turistic schimbă direcţia de mers a maşinii la Sânpetru către Ohaba Sibişel, pe Valea râului Sibişel, spre ţinutul despre care se spune, că a fost cândva, habitatul natural al dinozaurilor. Estimările cercetărilor arată că, în urmă cu peste 70 de milioane de ani, aici se afla o insulă cu vegetaţie tropicală în Oceanul Tethys, din care provine Marea Mediterană de astăzi. Descoperiri recente au confirmat faptul că, în perioada Cretacicului, turme de dinozauri, ierbivori şi carnivori, să-lăşluiau pe câmpiile de la marginile pă-durilor. Dinozaurii din zona Haţegului aveau însă o particularitate: erau pitici. Dimensiunile reduse ale dinozaurilor din Haţeg se explică prin adaptarea acestora la habitat. Spaţiul pe care aceştia erau nevoiţi să-l împartă pe insula din mijlocul oceanului era unul restrâns, la fel ca şi sursele de hrană. Primele dovezi ale prezenţei dinozaurilor în aceste locuri au fost descoperite pe valea Sibişelului, la 1897 de către paleontologul Frantz Nopsca, care a găsit pe versanţii Sibişelului oase fosilizate. Mult mai aproape de zilele noastre, în aceeaşi zonă a fost descoperit şi un cuib cu ouă de dinozaur fosilizate, acestea fiind expuse în prezent la Centrul de informare al Geoparcului Dinozaurilor din Haţeg.
Pe Valea Dinozaurilor, întâlnirea cu istoria evoluţiei geologice a Planetei este mai reală ca nicicând. Ţara Haţegului poartă urmele ultimelor glaciaţiuni din Cuaternar, cea mai mare parte a peisa-jului de aici ilustrează “opera” ultimelor glaciaţiuni. Aici se află câmpurile de granit a căror prezenţă, în mijlocul câm-piei, ar putea părea inexplicabilă. Ele sunt însă rezultatul unor schimbări climatice, care au condus la topirea gheţarilor din lanţul muntos al Retezatului de astăzi. Odată cu încălzirea climei, aceştia s-au transformat în râuri repezi, cu debit bo-gat, care au săpat văi adânci şi au cărat la poalele munţilor bucăţi de granit. Când gheţarii s-au topit în întregime, apele şi-au pierdut şi ele forţa, iar blocurile de granit au rămas abandonate de ape pe platouri întinse, formând bulgări de granit.
Din aceşti bulgări, sătenii din aşe-zările de pe valea Sibişelului şi-au con-struit case şi garduri. În fermecătorul areal al satului tradiţional Ohaba Sibişel, acolo unde timpul pare să fi împietrit la rândul său în epoca dacilor liberi, locurile oamenilor sunt şi astăzi îngrădite cu impresionante garduri naturale din pietre de granit, puse grămadă, una peste alta. Experienţa pe care o puteţi trăi în aceste locuri aflate la granita dintre raţional şi fantastic, între real şi ireal, rămâne însă una, indiscutabil, fenomenală.

Leagăn de istorie şi civilizaţie, Ţara Haţegului este una dintre principalele repere ale traseului turistic internaţional “Jules Verne”. Promotorii de turism spun că celebrul scriitor francez, amic al baronesei Kendeffy (al cărei conac străjuie şi astăzi întrarea în oraşul Haţeg dinspre Petroşani), ar fi bătut odinioasă aceste locuri, pe care le-a descris cu un farmec aparte în capodopera sa literară intitulată “Castelul din Carpaţi”.
Cercetărorii au descoperit chiar şi mai multe similitudini între locurilşe descrise în romanul lui Verne şi locurile, oa-meni şi legendele sătenilor din aşezămintele actualei comune Râu de Mori. În ediţia originală a romanului “Castelul din Carpaţi” (Ediţia Hetzel) este realmente vizibilă asemănarea dintre desenul care înăţişează în carte castelul şi imaginea de astăzi a Cetăţii Colţ. Poate tocmai acesta este motivul pentru care Cetatea Colţ, situată pe o stâncă la intrarea în defileul apelor repezi ale Râuşorului (el însuşi regăsit în cartea romancierului francez, sub toponimul maghiar Potok) este astăzi unul dintre cele mai căutate repere turistice din frumoasa Ţară a Haţegului. Deşi astăzi este în ruină, se mai poate observa amploarea acestei construcţii care este atestată documentar secolului al XIV-lea şi care a fost ridicată ca o construcţie de apărare, având o pa-noramă generală asupra întregului teritoriu al Ţării Haţegului. Astăzi, această panoramă, pe care turiştii o pot admira doar cu preţul unui efort fizic de circa 30 de minute (accesul spre Cetatea Colţ fiind posibil doar pe jos, pe o potecă marcată, de lângă mănăstirea Colţ) este una spectaculoasă, datorită cu sigiranţă şi salbei de microhidrocentrale de pe albia Râului Mare.
La fel de frumoasă este şi biserica Suseni (sau mănăstirea Colţ, cum mai este ea cunoscută), care datează cam din aceeaşi perioadă cu cea a Cetăţii Colţ, dar care s-a păstrat mult mai bine. Biserica Suseni face parte astăzi din patrimoniul naţional, fiind una dintre cele mai spectaculoase lăcaşuri de cult ortodox din România, construită din piatră, la fel ca şi celelalte biserici istorice din Ţara Haţegului.
Dincolo de satul Suseni, defileul Râuşorului deschide turistului o imagine de vis, cu stânci prăpăstioase şi cu păduri de foioase, la umbra cărora mănătărcile scot capul din pământ, spre bucuria amatorilor celebrei ciulamale de pitoance. La tot pasul curg necontenit izvoare cristaline cu apă plată, rece ca ghiaţa, numai bune să-ţi potolească setea.
Urmând cursul superior al Râuşorului, drumul, de câţiva ani asfaltat “ca la carte” de autorităţile judeţene, te duce până sus, în inima Retezatului, acolo unde, pe zi ce trece, se naşte o nouă staţiune turistică: staţiunea Râuşor. Deja, cabanele şi pensiunile de 2 şi 3 stele sunt gata să-şi primească turiştii, iar pentru amatorii sporturilor de iarnă, a fost amenajată o pârtie de schi modernă, pe amplasamentul fostei pârtii construite aici în anii ’70 de către cei de la Siderurgica Hunedoara, “fondatorii” acestei staţiuni. Dacă iarna, staţiunea Râuşor este o atracţie pentru iubitorii sportului alb, veniţi în special din zona Devei şi Hunedoarei pentru a se bucura de zăpadă, pe timp de vară, acesta este unul dintre cele mai frumoase puncte de plecare spre descoperirea minunilor Retezatului, spre spectacolul naturii ocrotite, spre locul pe care oamenii muntelui l-au denumit atât de frumos “Cetatea de scaun a Munţilor Carpaţi”.

Jurnalul unei zile de protest

Printre cei aproape 30.000 de români, membri ai celor mai importante confederaţii naţionale sindicale, care au participat la mitingul de protest organizat miercuri, 7 octombrie, în faţa sediului Guvernului României, s-au numărat şi minerii Văii Jiului. Graţie unei invitaţii lansate de Blocul Naţional Sindical şi Liga Sindciatelor Miniere Valea Jiului, am fost şi noi prezenţi la evenimentul consacrat “Zilei Mondiale a Muncii Decente”, de unde vă prezentăm un jurnal în re-pere şi imagini semnificative.
N-am mai avut ocazia să particip la o “zbatere” sindicală de proporţii în care să fie implicaţi şi minerii Văii Jiului de la penultima mineriadă, cea de la Costeşti. Pentru că am certitudinea că poţi spune lucrurilor pe nume, cu convingerea că spui adevărul, doar atunci când trăieşti în mijlocului unui asemenea eveniment, am decis să răs-pund invitaţiei lansate de Blocul Naţional Sindical şi Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului de a participa, ca ataşat de presă, la protestul organizat în Bucureşti de BNS, Cartel Alfa, CSDR şi CNSLR-Frăţia, protest generat de marcarea unei zile internaţionale al cărei imperativ este necesar, mai mult ca nicicând, în ţara noastră şi, în mod special, în Valea Jiului: Ziua Internaţio-nală a Muncii Decente.
Pentru scopul acesta, m-am trezit cu noaptea-n cap, puţin după miezul nopţii de marţi spre miercuri. Aproape de ora 3,00 am urcat într-unul din autocarele care au plecat din Valea Jiului spre Bucureşti, alături de delegaţii minerilor de la EM Vulcan, EM Paroşeni, EM Lonea, EM Livezeni şi de la EPCVJ. Într-un alt autocar, se aflau şi delegaţii minerilor de la EM Lupeni şi EM Uricani. Pentru că nu mai fac parte din niciuna din marile confederaţii sindicale la nivel naţional, minerii de la Petrila sunt singurii care nu au luat parte la acest eveniment, cu toate că dreptul la muncă decentă are pentru ei, în mod cert, o semnificaţie mult mai profundă, după ce încălcarea acestui drept a dus, în urmă cu aproape un an, la o nefericită tragedie.
Undeva, pe drum, la o cafenea, unde oprim pentru a bea o cafea, hazardul face să dăm ochi cu alţi ortaci, componenţi ai delegaţiei FSVJ, la rândul ei afiliată Cartel Alfa. Semn că şi alţi sindicalişti din Valea Jiului au luat drumul Capitalei pentru a manifesta pentru un drept pe cât de simplu, pe atât de normal şi necesar: dreptul la muncă decentă, dreptul la respect din partea guvernanţilor. Mult mai târziu, aveam să aflu că şi delegaţi ai sindicaliştilor din administraţia publică şi din sănătate, tot din Valea Jiului, au parti-cipat la acest protest.
Delegaţia minerilor din Valea Jiului a ajuns în Bucureşti cu circa două ore înainte de startul oficial al mitingului, autocarul nostru fiind integrat într-o coloană cu alte câteva zeci de autocare venite din toate colţurile ţării. Drumul din “Militari” până în centrul Capitalei, pe şoseaua Kiseleff, transformată în parcare pentru sutele de autocare venite de pe tot cuprinsul ţării, este unul foarte greu, aglomerat, tipic bucureştean, pe care-l parcurgem în mai bine de două ceasuri.
În fine, după “testul de răbdare” prin traficul bucureştean, ajungem, exact la ora 11,00 - data oficială a începereii mitingului sindical - pe strada Kiseleff, în intersecţia cu strada Aviatorilor. Minerii coboară din autocare, îşi desfăşoară pancartele pe care se află înscrise numele fiecăruia dintre sindi-catele participante, se grupează rapid pentru o fotografie, după care formează o coloană compactă care porneşte spre “kolometrul zero” al mişcării de protest: Piaţa Victoriei.
Marşul minerilor prin Capitală este privit de pe margine, de bucureşteni, cu surprindere, dar şi cu oarecari rezerve, semn că resentimentele mineriadelor de odinioară încă nu au dispărut definitiv. Ca o stranie coincidenţă, în fruntea coloanei de mineri se află Tiberiu Cozma, liderul minerilor de la EM Lonea, fratele temutului (de către bucureşteni) lider Miron Cozma. Dinspre Piaţa Victoriei, deja plină până la refuz de cei aproape 30.000 de sindicalişti veniţi la chemarea marilor confederaţii sindicale, răzbat nu doar frânturi din discursul lui Bogdan Hossu (liderul Cartel Alfa), ci şi vocea manifestanţilor care-l întrerup strigând, cu mii de glasuri, “Jos Guvernul !”
De data aceasta, însă, Valea Jiului are un alt mesaj, mult mai profund: “Minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea !” Intrarea coloanei de mineri în Piaţa Victoriei atrage ca un magnet camerele de luat vederi ale televiziunilor şi microfoanele reporterilor, dornici de senzaţional. “Ce aveţi de gând ? Pentru ce aţi venit ?” sunt întrebările cu care reporterii îi asaltează pe mineri. Răspunsul însă nu este unul pe măsura vânătorilor de senzaţional: “Am venit pentru viitorul Văii Jiului şi pentru dreptul nostru la muncă decentă !” este răspunsul unuia dintre ortacii de la Lonea, aflat în “prima linie” a delegaţiei minerilor din Valea Jiului.
În Piaţa Victoriei, la câţiva paşi de sediul Guvernului, undeva în dreapta scenei centrale de unde liderii sindicali din marile confederaţii naţionale îşi susţin discursurile, minerii sunt întâmpinaţi de liderul lor, Zoltan Lacataş, aflat deja din ziua precedentă la Bu-cureşti, fiind, în calitatea sa de secretar confederal al BNS, în comitetul de organizare al mitingului. Într-un mod cât se poate de firesc, Zoli îşi întâmpină ortacii, urându-le Noroc bun. Apoi, îi pune în temă cu principalele discuţii pe care le-a avut, în ziua precedentă, la Ministerul Economiei, cu factorii responsabili de viitorul CNH. “Fraţilor, am o veste bună şi una proastă ! Vestea bună e că s-a dat, în Consiliul Economic şi Social, “undă verde” pentru integrarea noastră în noul complex energetic, care va purta numele de Electra. Vestea proastă este că, la întâlnirea cu ministrul Videanu, ni s-a spus că nu există soluţii pentru suplimentarea fondului de salarii pentru finalul acestui an şi că trebuie să ne descurcăm cu ce avem. I-am spus ministrului că eu nu pot să mă duc acasă, la oameni, să le spun că nu avem bani pentru salarii şi că trebuie să găsim o soluţie. Oricum, trebuie să ştiţi şi să le spuneţi şi oamenilor, acasă, că ne aşteaptă vremuri foarte grele, până la finele acestui an.”
Nu doar minerii au probleme de acest fel în România. Profesorii se plâng şi ei, prin vocea liderilor de sindicat, de lipsa de respect cu care sunt trataţi de politicieni, funcţionarii publici reclamă şi ei acelaşi lucru, me-dicii, energeticienii, ziariştii şi până chiar şi poliţiştii îşi revendică dreptul la respect din partea clasei politice şi cer guvernanţilor dreptul la muncă decentă şi salarii decente. De la tribuna mani-festării, rând pe rând, liderii sindicali vorbesc despre acelaşi lucru: dreptul salariaţilor la muncă decentă. "Propunem ca guvernanţii să ia 700 de lei pe lună să vedem cât rezistă cu aceşti bani", a declarat, de la tribuna ame-najată în Piaţa Victoriei, preşedintele Cartelului ALFA, Bogdan Iuliu Hossu, care a afirmat că Guvernul a încercat să dezbine mişcarea sindicală, sepa-rând muncitorii în bugetari şi patroni. Acesta a avertizat că "se va ajunge la un milion de şomeri în România, ceea ce nu este permis" şi a făcut vinovat Guvernul pentru această situaţie. “Deşi în numeroase cazuri se afirmă că mul-te ţări nu îşi pot permite salarii echi-tabile şi nici condiţii de muncă mai bune, beneficiile demonstrate pe ter-men lung ale acestor măsuri ar conduce la locuri de muncă decente, justifică pe deplin invocatele costuri pe termen scurt", a declarat Marius Petcu, preşedinte al CNSLR-Fraţia. “Milioane de oameni îşi pierd locurile de muncă din cauza speculaţiei şi avidităţii care se află la baza unui model economic fondat pe dereglementare şi pe ideo-logia pieţei libere absolute”, afirmă şi Iacob Baciu, preşedinte al CSDR.
La fel de tranşant este şi discursul pe care Zoltan Lacataş, liderul minerilor din Valea Jiului, l-a susţinut de la tribuna manifestaţiei sindicale din Piaţa Victoriei. Un discurs pe care vi-l prezentăm integral, la finalul acestui reportaj. Deosebit de semnificativ şi de apreciat a fost şi gestul liderului sin-dical din Valea Jiului care s-a înclinat în faţa manifestanţilor, apreciind că un gest similar ar trebui să-l facă şi cei din spatele uşilor închise ale Palatului Victoria, pentru că, la urma urmei, muncitorii şi salariaţii din întreaga ţară sunt oamenii care susţin întreaga eco-nomie, întregul puls social, economic şi politic al ţării. Iar aceştia sunt oa-meni care nu cer decât ceea ce merită pe deplin: decenţă şi respect.
Sindicaliştii, comasaţi în faţa se-diului Guvernului, au protestat împo-triva nerespectării de către Guvern a Planului de măsuri anticriză stabilit de comun acord cu partenerii sociali, la începutul acestui an. Revendicările ce-lor patru confederaţii sindicale includ acordarea unui salariu minim pe eco-nomie garantat în plată de 740 lei, în 2010 şi de 1.300 lei, în 2014, adică mi-nimum 50 la sută din salariul mediu pe economie, refacerea grilelor de sala-rizare din legea unitară de salarizare a bugetarilor în conformitate cu princi-piile şi criteriile convenite în timpul ne-gocierilor, realizarea de investiţii în economie şi susţinerea unităţilor eco-nomice pentru dezvoltarea economiei naţionale, realizarea pactului pentru ocupare, prin care să se creeze noi locuri de muncă stabile şi să se reali-zeaze protecţia lucrătorilor, asigurarea protecţiei lucrătorilor aflaţi temporar fără loc de muncă, majorarea pensiilor.
După 3 ore, mitingul sindicaliştilor s-a încheiat, în nici 30 de minute, aceştia păsărind în ordine Piaţa Victo-riei, un semn în plus că, pentru ei, res-pectul faţă de litera de lege şi faţă de instituţiile statului este unul care a atins deja, de multă vreme, standardul decenţei. Ultimii care părăsesc Piaţa Victoriei sunt minerii din Valea Jiului. Nu pentru că aceştia ar fi dorit să-şi continue protestele, ci pur şi simplu pentru că liderul celei mai mari confe-deraţii sindicale din România, preşe-dintele BNS Dumitru Costin, şi-a dorit să stea de vorbă cu aceştia. Între două reprize de “şedinţe foto”, Dumitru Cos-tin le-a spus minerilor din Valea Jiului că au în Blocul Naţional Sindical un aliat puternic şi corect. “Problemele minerilor sunt şi problemele noastre. Vreau să fiţi convinşi că, împreună cu liderul vostru, Zoli Lacataş, facem toate demersurile care sunt posibile şi legale, pentru ca minerii Văii Jiului să fie respectacţi de către guvernanţi aşa cum merită. Trecem printr-o perioadă de criză economică şi politică în care aceste demersuri nu sunt deloc uşoa-re, prin momente în care mulţi sunt cei care vor să ne dezbine şi vă dezbine, dar eu ştiu că minerii sunt oameni puternici, oameni care ştiu cât de im-portantă este unitatea, oameni care nu se dau deoparte în faţa greutăţilor. Ştiu aceste lucruri şi tocmai de aceea cred că împreună vom izbândi”, le-a spus liderul BNS ortacilor veniţi din Valea Jiului.
După mitingul de la Bucureşti, minerii s-au întors spre seară acasă, nu înainte însă de a face o “haltă” de-o bere. Pentru Zoli Lacataş şi liderii LSMVJ vor mai urma însă, în perioada următoare, zeci de drumuri la Bucu-reşti. Pentru că acolo rămâne singurul loc unde problemele minerilor îşi pot găsi rezolvarea.

Fotoreportaj de Tiberiu VINTAN

Discursuri de la tribuna
“Zilei Internaţionale a Muncii Decente”

ZOLTAN LACATAŞ, preşedintele LSMVJ, secretar confederal BNS:

“Dacă acum câţiva ani minerii din Valea Jiului protes-tau în faţa guvernanţilor, astăzi minerii Văii Jiului protestează cu dumneavoastră, mun-citorii şi salariaţii din întreaga ţară. Minerii sunt mun-citori ca şi dumneavoastră, oameni care lucrează în condiţii extreme, indecente faţă de salariul pe care îl au astăzi. Eu aş vrea să mă înclin în faţa dumneavoastră, dar în acelaşi timp şi cei din spatele nostru (din clădirea Guvernului - n.n.) să se încline în faţa noastră şi a dumneavoastră, pentru că meritaţi acest lucru, meritaţi să fiţi aşa cum ştim noi, nu aşa cum ştiu ei. Vreau să vă întreb: se doreşte cărbunele din Valea Jiului pentru o economie a României, pentru ca să avem cu ce ne încălzi şi lumina casele ? Dar, pe de altă parte, se doresc locuri de muncă şi salarii acordate minerilor ? Dacă noi, cu toţii avem nevoie de cărbune şi de mineri, atunci să-i plătim decent, nu indecent ca astăzi. Vreau să vă spun că şi pe dumneavoastră vă plătesc la fel de indecent, nu numai pe mineri. Este un sfârşit de an extrem de greu, inexplicabil, pentru noi liderii de sin-dicat. Salarii nu, muncă da, muncă cu biciul şi cu bâta, iar salarii dacă se poate fără sporuri şi mult diminuate. Iar din toate acestea nu pătimesc decât salariaţii şi familiile lor. Vreau să vă felicit că astăzi sunteţi în Piaţa Victoriei, mâine vom fi poate 200.000 nu 20.000, pentru că acest ritm al indecenţei faţă de noi nu poate con-tinua. Mersul economiei româneşti este tot mai poticnit, avem probleme în toate domeniile de activitate: învă-ţământ, sănătate, minerit şi energie. Aş vrea să închei cu un ultim mesaj, care este o strofă din imnul mi-nerilor: „În mină-i Dumnezeu cu noi,/ Afară-s grijuri şi nevoi/ Dar ne întoarcem înapoi/ În lumea noastră fără cer,/ C-aşa e viaţa de miner.” Vă mulţumesc !

DUMITRU COSTIN, preşedintele BNS:

Suntem cu toţii astăzi să lup-tăm împreună pentru locurile de muncă şi respectul care ni se cuvine, luptăm pentru că tot ceea ce se în-tâmplă cu locurile noastre de muncă, cu vieţile noastre, totul denotă o lipsă crasă de respect din partea celor ca-re ne conduc. În acest an, greu pentru noi, când aveam nevoie de investiţii în energie, atât în zonele de producţie cât şi în zonele de trans-port şi distribuţie, în minerit pentru că se prăbuşesc tavanele minelor peste nenorociţii care lucrează în subteran şi care sunt colegii noştri alături de care muncim, acum când aveam ne-voie de bani pentru sănătatea publi-că, pe care în loc să o gestioneze corect, s-au gândit să ne bage încă un pic mâna în buzunare şi au inven-tat taxe în plus, avem nevoie de bani pentru educaţie pentru că este una din marile suferinţi ale acestei naţii, avem nevoie de bani pentru agricul-tură, avem nevoie de bani pentru lo-curile de muncă nou create.
Cei de la Ford au venit să in-vestească în România pentru a crea încă 4000 de noi locuri de muncă, cei de la Renault în Dâmboviţa încă 2000 noi locuri de muncă, dar au nevoie de interlocutori întregi la min-te, care să scoată legi bune, corecte care să-i sprijine pe cei ce crează noi locuri de muncă, bine plătite şi de calitate, nu locuri de muncă prost plătite aşa cum are acum România. Avem acum 1.500.000 de salariaţi în ţara asta, din cei aproape 5.000.000, care sunt plătiţi cu salarii între 600 şi 750 lei. Astea sunt salarii? Asta înseamnă dispreţ faţă de lucrătorii din ţara asta ! Şi ce primim în schimb, ce am primit în acest an ? Am primit în acest an salarii în-gheţate în sectorul bugetar, am pri-mit o lege căreia îi zice: „Legea sa-larizării în sectorul bugetar” dar care, de fapt, este legea ruşinii din sectorul bugetar. Premierul Boc ne anunţă că îşi asumă răspunderea pentru legea pensiilor în sectorul public, dar după cum arată legea asta nu ar trebui să se cheme aşa, ci ar trebui să se nu-mească “Legea ajutorului de înmor-mântare”, pentru că mulţi din cei care ar trebui să iasă la pensie la 65 de ani, probabil nu vor apuca să se bu-cure de ea.
Vă rog să cereţi liderilor voştri să organizeze, în regim de urgenţă, întâlniri cu parlamentarii din colegiile voastre în care cu nesimţire v-au păcălit să le daţi votul, să vină să stea de vorbă cu oamenii, faţă în fa-ţă, şi apoi să voteze aşa cum trebuie această lege. Nu este posibil să se vadă ochi în ochi cu noi doar în cam-paniile electorale, când vin cu un kil de mălai, un suc, un calendar şi o găleată din plastic. Aşa ceva nu este posibil ! Politicienii trebuie să stea de vorbă cu noi în fiecare săptămână, în fiecare lună, pentru că de asta i-am trimis acolo. Vrem să-i vedem cum votează Legea pensiilor pe fiecare în parte, pentru că acum doar 4 oameni din ăia care sunt acolo au avut res-pect şi curaj şi au votat împotrivă. Şi astăzi doar aceştia sunt printre noi, aici, în mulţime şi merită respectul nostru pentru curajul pe care l-au avut.
Ţara asta are o mulţime de bani la dispoziţie şi nu ar trebui să existe atâţia şomeri şi atâtea suflete nefericite ! Avem banii Comisiei Eu-ropene care zac necheltuiţi, avem bani de la Banca Mondială, de la FMI. Toţi ne-au dat bani pentru in-vestiţii şi noi ce facem: bani nu avem, şosele nu avem, autostrăzi nu avem, fabricile le-am distrus, mi-neritul e vai mama lui, dăm cu miile oamenii afară şi asta numai pentru că nu suntem în stare să investim.
Avem 40% din suprafaţa agri-colă a României pârloagă, nu pro-duce decât ciulini şi mătrăgună din care probabil ar trebui să punem la fiert şi să le dăm zeama politicienilor, că poate aşa vom scăpa de ei. Avem nevoie de locuri de muncă sigure, nu locuri de muncă aşa cum sunt oferite acum în minerit, în construcţii, în zo-na portuară, fără nici un fel de secu-ritate. Ar trebui să ţinem măcar câte-va secunde de reculegere pentru cei câţiva zeci de mii de oameni care au murit la locul de muncă, tocmai din cauză că cei care îi conduc şi cei care îi organizează nu au avut res-pect pentru oameni.
Haideţi să ne câştigăm respec-tul. Acum la încheierea acestei mani-festaţii să le transmitem guvernan-ţilor noştri un singur mesaj, acela că suntem uniţi şi să nu mai încerce să ne umilească şi să ne dezbine. Vom merge până la capăt pentru locurile noastre de muncă decente. Nu mai vrem să avem în faţa ochilor nici indiferenţă, nici incompetenţă !

România fără politicieni

Cu toate că politicianismul este o stare generală a naţiunii, România trece printr-o criză gravă a clasei politice. Categoric, dacă Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu ar vedea la ce se rezumă politica românească de astăzi, s-ar răsuci în mormânt.
Într-o Românie în care politica nu se mai face din vocaţie, ci doar din interes, într-o ţară în care arta discursului politic a fost înlocuită cu circul, scandalul şi demagogia, preşedintele Băsescu are foarte mare dreptate: România nu are nevoie de atâţia politicieni al căror singur “merit” nu pare a fi altul decât că ştiu să trăiască bine. Propunerea lui Băsescu de a desfiinţa una din camerele Parlamentului şi de a reduce numărul parlamentarilor de la 417 la numai 300 îl readuce pe Traian Băsescu într-o poziţie detaşată de lider de opinie al întregii naţiuni. Nu cred să e-xiste vreun român de rând care să spună că nu e de acord cu propunerea preşedintelui. Aşa cum nu cred că există vreun parlamentar care se poate declara de acord, fără a avea inima îndoită. Prin propunerea sa, Traian Băsescu a câştigat vreo câteva milioane de prieteni, dar şi ceva mai mult de 322 de parlamentari.
În Valea Jiului, mai în glumă, mai în serios, Hari Vochiţoiu comentează, mucalit, că România ar avea nevoie nu de 300 de politicieni în Parlament, aşa cum propune preşedintele Băsescu, ci numai de vreo 5 ! Poate că Vochiţoiu nici nu-şi dă seama cât de mult are dreptate când, mai în glumă, mai în serios, face această afirmaţie. Analizând “la rece” activitatea, tinuta şi prestaţia celor care-şi revendică în societatea contemporană statutul de politician, aproape că am putea spune că România ar avea nevoie măcar de 5 politicieni veritabili. Şi, mai ales, respectabili. Pentru că, dacă nu putem cere politicienilor de astăzi respect pentru doctrina politică, pentru istoria partidelor politice, le putem cere măcar să fie oameni politici atunci când vine vorba despre respectul reciproc, despre ţinută a discursului politic, despre… moralitate.
Imaginaţi-vă cum ar putea fi o Românie politică în care Mircea Geoană ar avea puterea de a nu fi mereu crispat în prejma lui Traian Băsescu, în care Crin Antonescu ar putea renunţa la ironiile le-gate de statura premierului Boc, în care Berceanu ar fi mai puţin mânios când vorbeşte despre Miron Mitrea, în care Marko Bela ar putea să-i întindă o mână lui Corneliu Vadim Tudor. Sau imaginaţi-vă o Vale a Jiului în care Dănuţ Buhăescu ar putea “aplauda” vreun proiect al lui Tiberiu Iacob Ridzi, în care Ilie Botgros şi Mihăiţă Nistor ar putea scoate Aninoasa din impas, în care Angela Stoica şi Alina Cârstoiu ar face împreună plăcinte de cartofi sau în care Cornel Resmeriţă nu ar fi de acord ca fiul său să fie uns cu forţa deputat.
Dacă nimic din toate aceste lucruri nu credeţi că poate fi posibil, atunci în mod cert preşedintele Băsescu are dreptate. Trăim într-o ţară în care avem prea mulţi oameni politici şi mult prea puţină politică demnă de acest statut. Poate tocmai de aceea Româ-nia este astăzi, la toate nivelurile, o ţară fără politicieni. Poate de aceea România are acum nevoie, mai mult ca niciodată, de un singur Parlament, de cel mult 300 de politicieni, dar în mod cert, are nevoie măcar de 5 lideri politici autentici. Altfel, istoria politică a României riscă să se oprească la… Nicolae Ceauşescu.

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai, prin Valea Ungurului

Printre locurile frumoase cu care Dumnezeu a binecuvântat Valea Jiului se numără şi zona, de un pitoresc aparte, de la “graniţa” oraşelor Aninoasa şi Vulcan, în sus, spre culmea Drăgoiului, pe firul apei Ungurului.
Cândva, pe drumul pietruit care merge, cale de câţiva kilometri buni până în inima Munţilor Vâlcanului, nu treceau decât momârlanii, ducându-şi caii, vacile şi oile la munte. Acum, zona a devenit un adevărat loc de pelerinaj, după ce, în locul cunoscut drept “Poiana Muntelui” a fost durată o mică mănăstire de lemn, lângă care se ridică, de ceva vreme, una dintre cele mai impozante catedrale monahale ale Văii Jiului, comparabilă cu mănăstirea de la Lainici.
Piatra de temelie a Mănăstirii Sfântul Nicolae, căci despre aceasta este vorba, a fost pusă în anul 1998 dar abia, acum, după mai bine de un deceniu, zidirea ei se află aproape de finalizare. Tot de atunci, în acest lăcaş slujeşte părintele Vasile Mocanu, un călugăr modest şi înţelept. Poate tocmai de aceea, credincioşi de toate religiile vin să se reculeagă aici. “Poate pentru că noi nu căutăm adevărul, căutăm pacea !”, justifică monahul.
Pe Valea Ungurului, pacea este o stare pe care o poţi regăsi nu doar între pereţii sfântului lăcaş zidit întru slava lui Dumnezeu, ci peste tot în jurul tău, unde Dumnezeu însuşi a zidit un adevărat colţ de Rai. La mai puţin de o oră de mers pe jos din centrul tumultosului municipiu Vulcan, cale de 2-3 kilometri de la intersecţia cu DN 66A, Valea Ungurului ţi se arată în toată splendoarea ei. Pădurile de mesteacăn, fag şi, mai apoi, de brad îţi oferă un inegalabil concert de sunet şi culoare, iar plămânii sunt invadaţi de aerul de munte ce te face să roşeşti de sănătate. Chiar dacă pleci la drum cu straiţa goală, plimbarea prin pădurile de pe valea Ungurului nu este un exerciţiu de supravieţuire. Toamna, mai ales, gustul frunctelor de pădure (afine, coacăze, zmeură, mure), care se găsesc din belşug pe coastele ce străjuiesc cursul apei, îţi dau raţia de vitamine de care omul are atâta nevoie. Cei norocoşi se “împiedică” în “carnea de munte”, aşa cum li se mai spune bureţilor de fag şi mesteacăn care cresc printre copaci, mai ales în zilele de după ploaie. Şi tot aici, pe valea Ungurului, Dumnezeu a lăsat izvoare cristaline de apă să iasă din adâncul pământului, potolindu-ţi setea cu o apă incomparabilă chiar şi cu cea mai bună apă plată îmbuteliată.
Ceva mai sus de schitul de la “Chei”, ridicat de călugări pe locul unei foste fundaţii care, pe vremuri, a fost turnată de şefii minerilor de la mina Aninoasa pentru a deveni cabană de distracţie, apele Ungurului se revarsă, spumos şi iute, printre stânci şi grohotişuri, “căzând” spectaculos în treptele unei neasemuite cascade, la locul cunoscut de localnici drept “La Pişătoare”. Tot de aici începe sălbăticia. Drumul forestier, vechi de câteva sute de ani, dispare în apele înspumate ale Văii Ungurului iar, la stânga şi la dreapta, copacii se îmbrăţişea-ză, dând pădurii o imagine spectaculoasă, dar “rece”, care-ţi provoacă un fior de teamă pe şira spinării. Justificat de altfel, fie şi numai dacă ne gândim că aici este locul de plecare al vânătorilor în căutarea mistreţilor, iepurilor, urşilor şi chiar a cerbilor sau căprioarelor.
Pentru că valea aceasta este un teritoriu care aparţine, în totalitate, momârlanilor, foarte mulţi sunt cei care se întreabă de ce acestei ape nu i se spune valea Momârlanului sau valea Românului, ci valea... Ungurului. Puţini sunt cei care mai ştiu că istoria Văii Ungurului este strâns legată de urmaşii lui Attila. Pe vremea când cărbunele Văii Jiului a atras pe aceste meleaguri boieri ai stăpânirii Austro-Ungare, holdele, lazurile şi pădurile din din zona Iscroniului de astăzi erau în stăpânirea baronului maghiar Maderspach. Anumite “izvoare” istorice, neconfirmate însă, acreditează ideea că actualul Centru cultural din Aninoasa, fostă reşedinţă de vară a baronesei, ar fi fost adevăratul “Castel din Carpaţi” din romanul lui Jules Verne. Bătrânii din zona Coroeştiului şi a Iscroniului îşi mai aduc aminte şi atăzi din poveştile străbunilor lor, care spuneau că, pe valea Ungurului, maghiarii exploatau pădurile şi ardeau, în bocşele ale căror ruine se mai văd şi astăzi, cărbunele de lemn (manganul).
Astăzi, Valea Ungurului este acel picior de plai cu o gură de Rai care bucură privirile turistului şi hrăneşte multe familii nevoiaşe din Vulcan şi Aninoasa cu roadele pământului: bureţii şi fructele de pădure. Şi poate că ar rămâne aşa, dacă tafurile tăietorilor de lemne nu ar distruge lucrarea lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.

Presa şi... capra vecinului

În manualele de jurnalism se spune că rolul ziaristului este acela de a fi un intermediar între cei care crează eveniment şi cei care sunt beneficiari ai acestui eveniment. Cum însă la noi există atât de multe manuale alternative, şi în acest domeniu lucrurile par că au luat-o razna. Din simpli “cronicari ai timpului prezent”, jurnaliştii au devenit adevărate vedete de televiziune, de spectacol, oameni atotoştiutori, specialişti în orişice domeniu. Ei dau vredicte, pun etichete, stabilesc priorităţi, dau indicaţii, critică… Sunt însă tot mai puţini cei care informează corect, după regulile din esenţialul “Manual de jurnalism”. Pe care foarte puţini sunt cei care au avut răbdarea (sau interesul !?) să-l răsfoiască vreodată.
Nu ştiu cât de mulţi dintre cititorii noştri vor fi tentaţi să citească până la capăt acest editorial pe un subiect pe care însăşi “Manualul de jurnalism” îl situează la coada interesului pentru publicul larg. Cu toate acestea, chiar cu riscul ca acest editorial să fie citit doar de cei câţiva jurnalişti ai Văii Jiului, mă simt dator să-l aştern în pagină.
În bogata noastră regiune mediatică, în Valea Jiului, pre-sa suferă nu doar de vedetism, ci de un sindrom mult mai grav şi mult mai periculos, aproape patologic: invidia. Deşi trăim într-o zonă în care experienţa momârlanilor spune că “dacă cineva are cu o oaie mai mult ca mine, mai îmi cumpăr două !”, politica managerială a oamenilor de media de la noi nu poate, din nefericire, trece de nivelul “să moară capra vecinului”.
Bunăoară, deunăzi, la o emisiune televizată (la care, din raţiuni ce ţin de afaceri, nu am putut fi prezent) “mogulii” din Vale s-au certat, aud, ca “chiorii”, pe tema finanţării presei. Cine sunt cei care dau bani pentru presă, cine şi ce comandă pentru aceşti bani, cine şi de ce scrie împotriva unora sau a altora, cine e “campionul” calomniatorilor ş.a.m.d. Subiectul în sine este unul de toată ruşinea, care nu face cinste niciunuia dintre distinşii mei colegi de breaslă.
Nu încape vorbă că Va-lea Jiului este o zonă cu foarte multă presă. Cu mult prea mul-tă presă. Cu exagerat de multă presă. Însă în mod cert, nu invidia, nu răutatea, nu calomnia este cea care poate pune ordine (şi) în acest domeniu. Sigur că pentru “mogulii de tip tonomat” din presa locală, unii dintre ei “importaţi” în perioadele electorale de la Centru, scandalul în presă cu presă pare o metodă simplă generatoare de audienţă, de tiraj. Sigur că e foarte uşor să-ţi dai cu părerea despre ceilalţi, atunci când conduci (vorba vine !) o foaie, un ziar, o televiziune, cu un buget în care cheltuielile existenţiale (tipar, dotări, salarii) sunt rezolvate de “mogulii” din spatele cortinei, de cei care alimentează “ziariştii tonomat”. Mai greu este când trebuie să fii şi ziarist, şi manager de firmă, şi prieten, şi om. În ceea ce mă priveşte, în-cerc să combin toate aceste, încă mai cred, calităţi. Mulţi dintre cei care mă cunosc spun că e bine. Mulţi sunt însă şi cei care spun că nu. E adevărat, de multe ori, când trag cu ochiul la “capra vecinului”, mă roade un sentiment de regret, dar în niciun caz de invidie.
Încă mai cred că pot să-mi fac meseria după regulile “Manualului de jurnalism”. Chiar dacă asta înseamnă să nu pot deveni vreodată o vedetă, un “mogul” capabil să dau verdicte, să pun etichete, să stabilesc priorităţi, să dau indicaţii, să critic ! Înseamnă că nu sunt ziarist ?

În căutarea moţilor, pe valea Arieşului

Se spune că “inima” României bate în Ţara Moţilor, pe frumoasa vale a Arieşului, un alt ţinut rupt din Rai cu care Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră. Am pornit, pentru a descoperi aceste locuri pline de legende şi frumuseţi, trecând din judeţul Hunedoara în Alba, prin trecătoarea Detunatelor, de la Brad la Abrud şi de aici, mai departe, prin Câmpeni, spre Albac şi Vidra, locul de unde şi-au ridicat glasul Horea şi Iancu.
În “ţara aurului” minunile naturii ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor, străluncind parcă la fel ca neasemuita bogăţie a subsolului. Chiar şi imensa haldă de steril auriefer de lângă Abrud are un farmec impresionant, aducând, prin formele sale, cu dunele de nisip fin din deşertul Sahara. Dar adevăratul spectacol al naturii, ţi se arată după ce ieşi din Câmpeni şi până la “tânăra” staţiune turistică Arieşeni, de-a lungul celor mai bine de 100 de kilometri prin “Ţara de Piatră”, atât de frumos descrisă de Geo Bogza.
Trecerea prin satele moţilor, care păstrează încă naturaleţea şi frumuseţea vieţii de la ţară, este o experienţă de-a dreptul încântătoare. Oameni aşezaţi, harnici şi primitori, moţii din “Ţara de Piatră” sunt şi astăzi, indiferent de vârstă, oameni de neclintit. Nimeni de pe aici nu ar da, pentru nimic în lume, viaţa grea de la ţară, pe cea de la oraş. Cândva, cum scrie Geo Bogza, stăpânirea a încercat să-i mute la câmpie, în Banat. Oamenii au fugit însă înapoi în munţi, între Detunatele lor, şi nimeni nu i-a mai putut clinti de acolo. De atunci se spune că moţii sunt cei mai încăpăţânaţi dintre români.
Pe valea Arieşului, de la Câmpeni la Vârfurile şi de la Vidra la Gilău, în “Ţara Moţilor”, minunile naturii ţi se dezvăluie la tot pasul. De la spectaculoasele creste ale Apusenilor şi până la jocurile de culori ale toamnei “pictate” cu frunzele verzi ale brazilor şi ruginii ale pădurilor de foioase şi până la impresionantele cascade şi peşteri de gheaţă.
Aici, la mai puţin de 10 kilometri de centrul comunei Gârda de Sus, se află peştera Scărişoara, singurul loc din ţara noastră unde gheaţa nu se topeşte niciodată. Peştera Scărişoara este prima cavernă declarată monument al naturii din România. Nici nu e de mirare dacă avem în vedere că, pe o suprafaţă de 200 de hectare, această peşteră adăposteşte cel mai mare depozit de gheaţă fosilă din ţară (75.000 mc), care conservă o informaţie paleoclimatică cu o vechime de peste 450.000 de ani, oferind chiar şi turistului neavizat un spectacol al naturii desebit de impresionant.
Tot aici, în imina Apusenilor, se află câteva chei săpate de apele “tăioase” între crestele munţilor, a căror frumuseţe nu poate fi redată nici de cel mai performant obiectiv al camerei foto: Cheile Ponorului, Cheile Galbenei, Cheile Ordăncuţii. Şi tot aici se află unicele peisaje ale cascadelor Vârciorogului, Patrahăiteştilor sau Pişoaiei.
Drumul naţional de la Gârda (jud. Alba) spre Vârfurile (jud. Bihor), trece printr-una dintre cele mai tinere staţiuni turistice din ţara noastră: Arieşeni. Situată în apropierea seme-ţelor vârfuri muntoase ale Apusenilor - Curcubata Mare, Curcubata Mică, Piatra Grăitoare, Găina, Ţapul şi Călineasa - staţiunea turistică Arieşeni a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare spectaculoasă. Pensiuni moderne, dar cu o arhitectură specifică locurilor arhaice din Ţara Moţilor şi cu o bucătărie ardelenească inegalabilă, în care preparatele din vânat proaspăt au un loc aparte, iar pălinca de prune este “vitamina” ca aţâţă la maxim pofta de mâncare a turistului scoborât de pe crestele munţilor, sunt tot atâtea ingrediente care fac din acest loc un ţinut pe care, dacă l-ai cunoscut o dată, nu ai cum să-ţi înfrângi pornirea de a-l revedea, din ce în ce mai des, în orice anotimp. Pentru că pe valea Arieşului, fiecare anotimp are de oferit câte ceva. Ne-am convins de acest lucru, după ce, numai în acest an, am bătătorit acest traseu primăvara, vara şi toamna. Iar gazdele noastre ne asigură că iarna este la fel de spectaculoasă în Arieşeni. Pe cuvânt. Şi, sincer vă spun, îi mare bai să nu crezi un moţ pe cuvânt. Pentru că, pentru un moţ, cuvântul dat, e mai presus de orice legământ.
În Ţara Moţilor, mai mult ca orişi-unde, România este la ea acasă. Aici, fiece casă are arborat, la loc de cinste, drapelul naţional. Aşa cum aici, nu-i om care să nu rostească, cu nedisimulată mândrie, cuvântul “român”. N-ai cum să nu te simţi mândru când vorbeşti cu un moţ despre ce înseamnă să fii român. Îţi va vorbi, negreşit, despre Iancu cel Mare şi te va întreba negreşit dacă ai fost acasă la Avram Iancu. Pentru că, pentru arieşeni, cum le mai place moţilor de pe Valea Arieşului să-şi zică, locul în care se află casa memorială a patriotului paşoptist (în comuna Avram Iancu, fostă Vidra) este, fără altă discuţie, “acasă la Marele Iancu”.
Casa Crăişorului Munţilor este, de afltfel, prima casă de la intrarea în comuna Avram Iancu, dinspre Câmpeni. Nu e o casă de boier, cu toate că Iancu nu a fost un om sărac. Ea ilustrează însă, cât se poate de clar, modul firesc, modest, în care înţeleg moţii să trăiască. Aici se găsesc, în cămăruţa de sub impresionantul acoperiş tipic moţesc, ţuguiat, acoperit cu şindrile de lemn, câteva din obiectele personale ale celui care a fost conducătorul revoluţiei de la 1848 în Transilvania (tunul, săbiile, fluierele şi armele). Tot aici se găseşte originalul “Testament al Iancului”, un document care exprimă în doar câteva cuvinte, dragostea de neam şi ţară care a făcut ca acest moţ din Vidra apuseană să devină cel mai important simbol al românilor: “Ultima mea voinţă ! Unicul Dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care şi după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă, se prefac în nimică. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele ! Avram Iancu”.
De sus, de pe crestele munţilor, aproape de izvoarele Arieşului, şoseaua coboară, printr-o fermecătoare pădure colorată de “umbrele” toamnei spre satele moţilor din Hunedoara. Traseul duce, inevitabil, la Ţebea. Acolo unde, de lângă mormântul lui Iancu, de sub gorunul secular, sentimentul de a fi român devine unul de o mândrie aparte. Aşa încât îţi vine să strigi, cât să se audă-n Detunatele Apusenilor: “Noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni !”
Dacă vă mai îndoiţi că sentimentul de a fi român, de a fi patriot, de a fi naţionalist în cel mai frumos înţeles al termenului este unul depăşit, unul fră folos, unul ruşinos, faceţi-vă drum pentru a trece, fie şi pentru o zi, prin Ţara Moţilor. Acolo unde oamenii şi locurile, deopotrivă minunate, vă vor face să redescopriţi bucuria şi mândria de a fi români. Zău că merită ! Pe cuvânt de... moţ !

Începe şcoala ! O fi bine ? O fi rău ?

În toată tevatura asta cu legile educaţiei şi cu legile salarizării pentru bugetari, un lucru este totuşi sigur: azi începe şcoala ! Cu o zi mai repede decât de obicei…
Sincer, nu ştiu dacă pentru copiii noştri, pentru dascălii lor sau pentru noi, părinţii, ştirea asta e una bună sau rea. Dascălii nu s-au lămurit încă dacă vor avea salariile promise de politicieni, elevii sunt şi mai debusolaţi, neştiind de câte examene vor trebui să treacă în acest an şcolar, iar părinţii cumulează emoţiile elevilor şi profesorilor, neştiind dacă va avea cine să-i mai înveţe carte pe copii şi, în definitiv, dacă toată zdroaba asta cu învăţătura şi şcoala mai merită, într-o societate care se dovedeşte, tot mai mult, cu susul în jos, cu o scară a valorilor în care politicienii, borfaşii, maneliştii şi infractorii sunt în vârful piramidei sociale, iar profesorii, medicii, judecătorii sau poliţiştii, la baza ei.
Acum trei decenii, când am început eu şcoala, lucrurile stăteau cu totul altfel. Generaţia mea ştia foarte exact ce înseamnă “să ai şcoală”. Copiii ştiau că, dacă vor învăţa la şcoală, atunci când vor ajunge mari vor avea un serviciu “domnesc”, că-şi vor îndeplini visul de a fi doctor, învăţător, poliţist sau judecător. În egală măsură, şi cei pentru care şcoala nu era decât o destul de dificilă corvoadă ştiau că fără carte nu vor avea parte de meseria mult visată de şofer, miner, aviator, mecanic sau electrician. Părinţii ştiau, la rândul lor, că dacă-şi trimit copiii la şcoală, în mod sigur aceştia vor avea un viitor, atunci când vor fi terminat studiile. Iar profesorii, la rândul lor, erau convinşi de faptul că munca lor se concretiza în formarea unor viitori “stâlpi” ai societăţii şi a tot atâtor caractere. Poate din aceste motive, la 15 septembrie, atunci când, fără discuţii, începea şcoala, toată lumea era bucuroasă.
Unii zic că acele vremuri trebuiesc uitate. Definitiv ! Nu sunt - Doamne fereşte ! - un nostalgic al acelor vremuri, dar nu pot să nu observ că, în ceea ce priveşte învăţământul, cel puţin, democraţia noastră exagerat de originală nu a adus decât un haos generalizat. Pe vremea mea, atunci când mergeam, în prima zi şi în toate celelalte, la şcoală, ştiam că dascălii mei sunt, în mod sigur, acolo, aşteptându-ne cu drag. Acum, nici copiii şi nici dascălii lor nu sunt foarte siguri că debutul noului an şcolar se şi produce atunci când se anunţă la televizor. De pildă, anul acesta, şcoala ar putea începe în 14 septembrie, dar la fel de bine, pe alocuri, s-ar putea ca evenimentul să nu se întâmple. Sindicatele din învăţământ au anunţat că, acolo un-de dascălii se simt nedreptăţiţi de promisiunile neonorate ale clasei politice, nimeni nu-i obligă să nu protesteze prin absenţă la festivitatea de deschidere. Tot aşa, sindicatele din învăţământ i-au atenţionat pe politicienii care, de regulă, se îmbulzesc la festivităţile de deschidere a anului şcolar, doar-doar or mai culege oareşice votanţi, că prezenţa lor în curtea şcolii i-ar putea determina pe dascăli să plece acasă şi să-i lase gură-cască în mijlocul copiilor. În atari condiţii, nu ne mai mirăm de ce copiii, da-că-i întrebi când începe şcoala, nu mai au atât de multă siguranţă în a-ţi da un răspuns. “E posibil să înceapă azi - spun ei. Asta dacă nu intră profesorii în grevă !”
Nu doar debutul anului şcolar stă, în originala noastră democraţie, sub semnul incertitudinii. Însăşi întregul proces de învăţământ e urmărit de spectrul îndoielii. Generaţia copiilor noştri nu mai este atât de sigură că “dacă ai carte, ai parte !” Copiii noştri simt că dascălii lor, părinţii lor, oamenii în general, au tot felul de probleme. De la lipsa banilor până la incertitudinea locului lor de muncă. Asta cu toate că, fiecare spune că, la rândul lui, a învăţat de şi-a tocit coatele pe băncile şcolii.
Copiii noştri au devenit mai atenţi şi mai lucizi la realităţile cotidiene decât cei mai subtili şi bine pregătiţi analişti. Fiul meu, de exemplu, vrea să se facă, pur şi simplu, preşedinte. Sau măcar senator ori deputat. De ce ? “ E cea mai uşoară meserie - spune el. Nu-ţi trebuie multă şcoală, pentru că nu trebuie să faci nimic, decât să te plimbi toată ziulica prin lume, să chefuieşti la tot felul de petreceri, să vorbeşti mult la televizor şi să te ai bine cu şeful de la partid. Iar pentru toate astea, câştigi şi cei mai mulţi bani !”

Tiberiu VINŢAN

La Bâlea Lac, pe „acoperişul” României

Alte zile libere, altă destinaţie...
Chiar dacă trăim într-o zonă muntoasă, alegem ca destinaţie de relaxare tot muntele. De data aceasta ne îndreptăm spre cel mai spectaculos lanţ muntos al României - Munţii Făgăraş. Pentru că ne place să facem turism, dar fără să depunem un efort fizic consistent, ne urcăm în maşină şi programăm ajutorul nostru de nădejde, GPS-ul, cu destinaţia: Bâlea Lac. Pentru a ajunge sus, la cota 2030 m, trebuie să străbatem Transfăgărăşanul.
Transfăgărăşanul sau DN7C, în limbaj de trafic, este unul din cele mai spectaculoase drumuri din România, drum care leagă regiunea istorică a Transilvaniei de Muntenia. Şi cum pentru cei care doresc să se “aventureze” pe Transfagărăşan, este recomandat să o facă dinspre Sud spre Nord, prima noastră oprire demnă de consemnat, pe acest traseu, este Curtea de Argeş. Aici vizităm, fireşte, Mănăstirea Basarabilor. Oricât am fi de grăbiţi, nu putem să nu admirăm măreaţa ctitorie a lui Neagoe Basarab, construcţie pentru care, aşa cum spune legenda, meşterul Manole şi-a sacrificat soţia zidind-o de vie la temelia bisericii. Aici tot aerul e încărcat de mister şi parcă îţi vine să te apropii de ziduri şi să aculţi cu atenţie dacă nu auzi suspine: “Manole, Manole/Meştere Manole/Zidul rău mă strânge/Viaţa mi se stinge” . Ne oprim la fântâna meşterului Manole, despre care legenda spune că ar fi, de fapt, izvorul care a luat fiinţă în locul unde s-a prăbuşit Manole după ce a încercat să zboare de pe acoperişul bisericii, cu aripi de şindrilă. Sergiu, cel mai mic membru al grupului nostru turistic, nu cunoaşte încă legenda celebrului meşter, drept pentru care trebuie să îi explicăm pe limba lui că arta şi creaţia cer sacrificii care, de cele mai multe ori, rămân nerăsplătite. După ce admirăm îndeajuns exteriorul, ne îndreptăm spre interiorul bisericii la fel de spectaculos şi celebru. Aici îşi dorm somnul de veci Neagoe Basarab şi familia sa, dar şi regii României: Carol I şi soţia sa, Elisabeta; Ferdinand şi soţia sa, regina Maria.
Pornim la drum cu următoarea oprire obligatorie la lacul de acumulare Vidraru. Despre celebrul baraj ştiam câte ceva din ce învăţasem la şcoală, anume că a fost, la momentul inau-gurarii, al cincilea în Europa şi al noualea în lume între construcţiile similare; că este un baraj din beton cu dublă curbură realizat din 22 de ploturi verticale, având înalţimea de 166,60 metri şi o lungime la coronament de 307 metri, fiind traversat de nouă galerii orizontale interioare. Impresionanta construcţie se sprijină pe versanţii munţilor Pleaşa şi Vidraru, iar turbinele şi generatoarele electrice ale hidrocentralei asigură o producţie de energie, într-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an. Ştiam deci câte ceva, dar în niciun caz nu eram pregătiţi pentru ce ochiul avea să ne vadă: o megastructură aflată în perfectă armonie cu mediul natural. În depărtare zărim deja imaginea Munţilor Făgăraş, în timp ce de aproape zărim imagini ale stâncilor ce se oglindesc în lacul ameţitor de cristalin. Imediat lângă coronamentul barajului se înalţă un turn prismatic înconjurat de o scară ce urcă la o platformă care ne oferă o minunată privelişte asupra munţilor şi a lacului. Pe această terasă se află o imensă statuie reprezentand un Prometeu gigantic, operă a sculptorului Constantin Popovici, cunoscută sub denumirea de Statuia Energeticianului.
E atâta frumuseţe şi linişte în jur, chiar dacă zona este intens vizitată, încât doar bănuim forfota uzinei aflată undeva sub noi, îngropată în inima muntelui. Şi pentru a doua oară într-o zi ne închinăm în faţa geniului creator al omului.
După ce ai lăsat în urmă lacul Vidraru, lucrurile încep să devină, pas după pas, din ce în ce mai spectaculoase. Natura a creat aici un adevărat Paradis. În doar câteva minute, urci la o diferenţă de nivel de 500 de metri, iar hăurile care se cască de o parte sau de alta a şoselei, ea însăşi o minune a ingineriei, te îmbie să stai cât mai aproape de axul din mijlocul şoselei.
Drumul, presărat de gropi, cu asfaltul “mâncat” de intemperiile vremii, neîngrijit, vrea parcă să ne oblige la întoarcere, la renunţare. Din fericire, din loc în loc, poţi opri pentru a căsca gura la ce a putut face omul aici, într-o zonă care aduce mai întai a El-veţia, iar apoi a Himalaya, pentru ca, odată urcat din nou la volan, să realizezi că, de fapt, este un peisaj autentic de... România. Cine să se mai enerveze însă de lipsa de calitate a drumului, când în jurul tău se deschide o altă lume. Tolerant, ca tot românul, găseşti şi scuze celor de la administraţia drumurilor. În fond, starea drumului este afectată şi de căderile massive de zăpadă, drumul fiind închis circulaţiei auto de la 1 octombrie la 1 iunie.
Urcăm, târâş-grăpiş, pe serpentine ameţitoare, trecem prin mai multe tunele şi viaducte spre vârf, acolo unde se află “acoperişul” României. La un moment dat, străbatem un tunel de 887 m (potrivit indicatorului, cel mai lung tunel rutier din România), tunel care desparte două judeţe (Argeş şi Sibiu), la capătul căruia se află punctul nostru de destinaţie: staţiunea Bâlea Lac. Suntem sus pe creastă, la o altitu-dine de 2034 m. Parcăm şi ne grăbim spre lacul glaciar care se arată, în toată splendoarea lui, chiar în faţa noastră. Căldarea glaciară Bâlea adaposteşte emblematicul lac cu cea mai frumoasa cabana semilacustră. Lacul Bâlea are 360 m în lungime, suprafaţa de 46508 mp şi adâncimea de 11,35 m. Şi mai are ceva: o apă cristalină, de-ţi vine să o sorbi din priviri. Realizăm de ce, în anul 1932 lacul Bâlea şi o suprafaţă de circa 180 de hectare în jurul acestuia au fost declarate rezervaţie ştiinţifică. Peisajul este spectaculos pe timp de vară (cu condiţia să ai parte de vreme bună), dar dacă vrei ceva cu adevărat senzaţional, trebuie să vizitezi lacul şi regiunea iarna. Şo-seaua este închisă pe trimpul iernii, dar aici se poate ajunge comod cu telegondola dinspre Făgăraş, de la Bâlea Cascadă. Iubitorii Zăpezilor vin aici mai ales pentru celebrul hotel de gheaţă, care se construieşte în fiecare an, chiar pe oglinda îngheţată a lacului. Cum se întâmplă întotdeauna la munte, chiar dacă spectacolul naturii ne încântă, o foamea de lup ne dă ghies, astfel că ne îndreptăm spre cabană. Cabana Bâlea Lac este situată pe peninsula ce înaintează în lacul glaciar Bâlea, fiind înconjurată din trei părţi de apă. Actuala cabană este reconstruită (din anul 2000) pe vechea cabană (dată în folosinţă în 1904, care a fost distrusă într-un incendiu în 1995) Camerele (duble, cu 4-6 locuri, cu 10 locuri sau apartament) sunt situate pe nivelurile 1 şi 2 ale cabanei şi sunt dotate cu baie proprie, mobilier din lemn de răşinoase şi paltin, cu vedere spre pei-sajul splendid înconjurator. Mânca-rea este aici ca la mama acasă iar ospitalitatea tipic nemţească, ne face să ne simţim cu adevărat bine.
Coborârea dinspre Bâlea Lac spre Făgăraş, primul oraş de la poalele muntelui, este la fel de spectaculoasă. Desigur, drumul este, din păcate, la fel de greu, oblâgând şoferul la scene de cascadorie şi maşina la un chin pe care doar bucuria de a fi atins “acoperişul” României te face să-l poţi trece cu vederea. Dincolo însă de acest inconvenient, rectificabil cu puţin voin-ţă din partea autorităţilor administraţiei rutiere, Bâlea Lac este o destinaţie de vacanţă pe care o recomandăm cu toată convingerea.

Marile sperante

Ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, plăcerea de a citi şi, mai apoi, de a scrie în ziare îmi alunecă, de fiecare dată, pe o pantă a dezgustului cu fiecare clipă care ne apropie mai mult de o nouă campanie electorală. Iar ca mine sunt, cred cu convingere, tot mai mulţi cititori de ziare. Şi, poate, şi mulţi scriitori de ziare.
Cum să nu fie aşa când politica românească pare să nu mai fie doar o interesantă şi importantă parte din viaţa noastră, a tuturor, ci seamănă, din ce în ce mai mult, cu o golăneală… Cum să nu fie aşa, când discursul politic se îndepărtează de eleganţa mânuirii meşteşugite a cuvinetlor şi a frazelor şi seamănă, din ce în ce mai mult, cu o manea ieftină… Campanile electorale nu mai sunt de multă vreme, în spaţiul românesc, o “luptă” de idei, un duel al lorzilor, ci o bălăcăreală continuă, de la cel mai mic şi până la cel mai înalt nivel. Din nefericire, presa - catalizatorul discursului politic, nu mai este nici ea ce a fost. Ba chiar mai mult decât atât. Mult prea mulţi ziarişti par să-şi fi uitat rolul de moderator al vieţii politice, de “câine de pază al democraţiei” şi au trecut, cu arme şi bagaje în vreuna din taberele politice. Rolul de formator şi informator al ziaristului faţă de opinia publică s-a schimbat în cel de ţesător de intrigi, promotor de scandaluri, purtător de dezinformare. Presa, în bună parte, s-a manelizat, laolaltă cu clasa politică românească. Ancheta, informaţia, nota de presă au devenit doar unelte ale bălăcălerelii politice, iar limbajul mediatic, la fel precum cel politic, a depăşit barierele bunului simţ. Reportajul, poate cel mai frumos gen publicistic aflat la îndemâna ziaristului, aproape că a dispărut din paginile ziarelor.
Cu toate acestea, după 20 de ani de meserie, în ciuda evidenţelor care par să susţină contrariul, încă mai cred că la finele acestui an pentru naţiunea română expiră fatidicul termen pe care ni l-a dat Silviu Brucan şi vom scăpa de stigmatul caracterizării drept “stupid people”. Apropiaţii îmi spun că sunt însă prea optimist.
În ciuda evidenţelor, cred însă că România merită să devină, politic, mediatic, economic şi social, o ţară europeană. O ţară de ţinută şi cu ţinută. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie ca politicienii din vârful clasei politice româneşti să facă dovada, în campania electorală pentru prezidenţiale, că au clasă. Că sunt politicieni rasaţi, stilaţi, eleganţi şi nu nişte cimpanzei puşi mereu pe harţă. Din păcate, cu mai puţin de o lună înainte de startul bătăliei politice, lucrurile nu stau deloc aşa. Unul dintre prezidenţiabilii promotori ai eleganţei în discursul politic, Prinţul Duda, a ieşit, oarecum scârbit, din scenă. Odată cu acest pas, sondajele consemnează o nouă scădere a interesului cetăţenilor pentru prezenţa la vot.
Poate că acum, în ultimul ceas, cei rămaşi în cursă au şansa de a demonstra că pot deveni artizaţi ai schimbării clasei politice româneşti, că pot face posibil ca românii să scape, după 20 de ani, de stigmatul lui Brucan, că ne pot face să ne întoarcem din nou privirea, cu plăcere, spre politică şi spre politicieni, că ne pot face să avem, mai mulţi de 30% dintre noi, încredere în preşedintele României. Indiferent care dintre cei ce râvnesc la acest titlu, va fi acela.
Prietenii îmi spun că sunt prea optimist. Îmi place însă să cred că şi noi, ceilalţi 70% dintre românii care vedem o altfel de politică şi un altfel de discurs decât scandalul şi bălăcăreala vom primi în cele din ur-mă, satisfacţie. Şi aş mai vrea, ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, să-mi recapăt bucuria de a citi şi de a scrie cu plăcere. Despre politică, despre politiceni, despre noi, despre România.

Tiberiu VINTAN

La cazane – locul unde „fierbe” Dunarea

La numai 200 şi ceva de kilometri, pe ruta Petroşani - Drobeta Tr. Severin - Orşova - Moldova Nouă, Dunărea oferă un spectacol al naturii pe care, măcar o dată în viaţă, trebuie să-l vedeţi. Este vorba despre aşa-numitele “cazane” mici şi mari, de pe clisura Dunării, locuri de basm în care natura se întrepătrunde cu istoria. Am testat traseul de câteva ori, atât pe uscat, cât şi pe apă, ultima dată la sfârşit de august. Cu toate că traseul este de o minunăţie greu de descris şi pe şoseaua care “curge” prin Defileul de pe malul Dunării, între Dubova şi Ogradena, pentru a te bucura din plin de farmecul oferit de peisajul din clisura Dunării, care este declarat, pe bună dreptate, monument unic al naturii în Europa, cea mai bună alegere este navigarea pe Dunăre, cu vaporaşul, barca sau şalupa. Ne-am îmbarcat şi noi într-o şalupă (închi-rierea unui astfel de mijloc de navigaţie costă între 300-500 de lei, cu cârmaci cu tot) la Orşova şi am pornit într-o splendidă aventură. Aflăm că înaintea construirii barajului de la Porţile de Fier, lăţimea minimă a fluviului în cazane era de numai 150 m. Întrucât debitul de apă trebuie să treacă prin această "spărtură", pe alocuri adâncimea apei atinge chiar şi 100 metri, iar curenţii din adâncuri sunt extrem de puternici, la suprafaţă apa dând aparenţa de fierbere. Nu e de mirare de ce, pe vremea comunismului, când mulţi români îşi căutau drumul spre libertate încercând să treacă Dunăre înnot, şi-au găsit sfârşitul în apele înspumate ale Dunării. Barajul a mai încetinit din viteza curentului, care depăşea 5 m/s (18 km/h). De o parte şi de alta a Dunării se văd drumuri, adevărate minuni inginereşti, care trec prin multe tuneluri (pe malul sârbesc) ori săpate în stâncă (pe malul românesc), cu portiuni deseori deosebit de înguste. Pe acest drum, în Serbia, se zăreşte la un moment dat, un ou uriaş. Ghidul nostru ne spune că potrivitg legendei, acest ou este chiar un veritabil ou de dinozaur, pietrificat în timp. De partea cealaltă, pe malul românesc, în zona vărsării râului Mraconia, se deschide impunătoare, o stâncă în care a fost săpat chipul regelui dac Decebal. Construcţia impunătorului monument, înalt de 55 de metri şi lat de 25, a început în 1998 sub auspiciile Fundaţiei Europene patronate de Iosif Constantin Drăgan, mulţi ani liderul clasamentului celor mai bogaţi oameni din România. Ea a fost amplasată aici, ca o replică a monumentului “Tabula Traiana”, săpat în stângă de romani în secolul I, vizibil şi astăzi la câteva sute de metri în aval. Aceasta consemnează începutul drumului suspendat al lui Traian pe teritoriul Daciei (40 km). Se spune că, într-o perioadă secetoasă (în jurul anilor 1835) odacă ci scăderea nivelului apelor, se vedeau ieşind din apă 20 de piloni ai fostului pod a cărui lăţime se întindea pe 1134,9 metri. Pâna la construirea barajului de la Porţile de Fier I, pe lângă căpitănia portului Orşova funcţiona o echipă specială de pilotaj, singura autorizată să conducă navigaţia pe zonele periculoase ale Dunării, prin cazane. Tot aici, la intrarea în cea mai frumoasă porţiune din defileul Dunării - Cazanele mari - la poalele muntelui Ciucaru Mare se află Mănăstirea Mraconia. Mănăstirea Mraconia a cunoscut toate vitregiile istoriei, începând de la pustiirea năvă-litorilor, plata peşcheşului, stăpâniri străine şi până la a fi înghiţită de apă. După unele mărturii documentare se crede că a fost ctitorită încă din anul 1453 fiind, de mai multe ori, distrusă şi re-construită. Construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I, în anul 1967, a făcut ca aşezământul să fie demolat, ruinele sale fiind inundate de apele Dunării. Mănăstirea nu a mai primit dreptul de a fi reconstruită în alt loc. Datorită soartei sale, aceasta a ajuns să fie cunoscută sub numele "Mănăstirea de sub ape, Mraconia". Abia în anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, finalizată în 1999-2000. Actuala biserică poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ai Sfintei Treimi. Printre minunăţiile care se deschid în faţa ochilor în îngustul defilul al cazanelor se numără cleanţurile albe şi prăpăstioase ale Ciucarului Mare (316 m), pe malul românesc, şi vârfurile semeţe ale muntelui Veliki Strbac (768m), pe malul sârbesc. La un moment dat, din apă iese ca o suliţă stânca Babacai, folosită în trecut pentru vămuirea vaselor care treceau pe Dunăre. Pe malul românesc, în pereţii Ciucarului Mare, natura a săpat şi un peisaj carstic nea-semuit. În peretii stâncoşi se deschid mai multe guri de pesteră, dintre care două sunt mai impor-tante: Gura Ponicovei şi Veterani. Peştera Gura Ponicovei prezintă mai multe niveluri de galerii în care apa şi timpul au creat stalactite şi stalagmite de forme şi mărimi diferite, domuri şi coloane, perle de cavernă, draperii etc. Pestera Veterani este cunoscută din timpuri străvechi, fiind consa-crata de daci drept sanctuar al zeului Zamolxis. După 3-4 ore, cât este durata medie a unui taseu prin cazanele Dunării cu vaporaşul sau şalupa, apare inevitabil pofta de mâncare. Oferta restaurantelor din zonă este, din fericire, extrem de variată. De la Orşova la Dubova, pe malul Dunării, veţi găsi restaurante şi pensiuni care vă oferă nu doar deliciul unei veritabile mese pescăreşti cu produse proaspete, pescuite chiar din apa Dunării, ci şi un cadru natural în care o ciorbă sau o saramură de peşte, aşezonate cu un vin de Mehedinţi, sunt îmbogăţite de starea de bine pe care ţi-o dă curgerea liniştită a apelor Dunării. Iar sentimentul poate fi trăit, la fel de spectaculos, pe unul din restaurantele plutitoare care circulă, în sus şi-n jos, pe defileul Dunării.
Pentru a vedea şi a trăi din plin bucuria unei aventuri unice prin Defileul Dunării aveţi nevoie doar de o singură zi. Cu toate că, cine vine aici odată, negreşit o va face de alte zeci sau poate chiar sute de ori.

Tiberiu VINŢAN

SCENARII ŞI SCENARIŞTI

Până la urmă, preşedintele LSMVJ, Zoli Lacataş, are foarte mare dreptate atunci când afirmă că trăim într-o zonă în care tot felul de scenarişti de ocazie ţes intrigi şi scenarii demne mai mult de subiectul unor telenovele, decât de soarta celor peste o sută şi ceva de mii de oameni care trăiesc în Valea Jiului.
Nu o dată, în poşta electronică a publicaţiilor Grupului “Exclusiv”, pe telefoane sau chiar în cadrul diferitelor întâlniri aşa zis de “taină”, am primit note informative şi dezvăluiri acuzatoare la adresa unora sau a altora dintre oamenii aflaţi în diverse puncte “cheie” din structura socio-economică sau politico-administrativă din zonă. Nu m-am grăbit însă, precum alţi distinşi colegi, să le arunc în foaie de dragul goanei după senzaţional, şi am preferat să le ţin în mapă, preţ de o trainică verificare. O statistică pur personală, pe care am făcut-o la sugestia colegului Sorin Blada (corespondentul regional al Agenţiei Rompres) mi-a dezvăluit o tristă realitate: mai bine de jumătate din aceste informaţii “bombă” s-au dovedit a fi pure speculaţii sau intoxicări mediatice.
Este un context care ne face, inevitabil, să ne punem o întrebare: cine şi, mai ales, de ce, are interesul să arunce în media locală, toate aceste diversiuni, toate aceste acuzaţii care incită la ură, la dezbinare ? Un posibil răspuns îl veţi găsi chiar astăzi, în interviul pe care ni l-a acordat liderul minerilor din Valea Jiului. Zoli Lacataş este unul dintre oamenii care, în ultima vreme, a fost “pus la zid” pe tema cheltuielilor făcute în numele şi pe seama celei mai importante organizaţii sindicale din Valea Jiului. Controalele declanşate de Fisc şi de Ministerul Economiei au relevant cât se poate de clar faptul că LSMVJ este unul dintre cei mai responsabili operatori economici, toate cheltuielile LSMVJ fiind evidenţiate strict în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii şi a actelor normative care guvernează activitatea sindicatelor. Preşedintele LSMVJ crede că intoxicările aruncate în presă, la adresa sa, a colegilor săi, a Ligii, în general fac parte dintr-un scenariu abil pus acum la cale de anumite sfere de influenţă din jurul PSD-ului local, după ce aceştia au pierdut, la intervenţia sindicatelor, acapararea resurselor economice şi sociale ale CNH.
Din fericire, puţine astfel de informaţii, care se vede treaba, fac parte dintr-un scenariu de intoxicare şi manipulare bine instrumentat, şi-au găsit loc şi în publicaţiile Grupului “Exclusiv”. Pentru că “scenariul” pe care-l văd eu în punerea în pagină a sumarului acestui ziar are un alt final. Poate chiar un happy-end.
Am preferat, alături de colegii mei, în ultimii 10 ani, să renunţăm la subiectele de senzaţional, la vânarea scandalului cu orice preţ sau la promovarea ştirilor despre hoţi, bandiţi, criminali ori violatori. Am căutat să le spunem oamenilor, în cea mai mare parte, adevărul. Poate că în campanile electorale, când i-am lăsat mai mult pe politicieni să scrie la ziar, am consemnat şi multe minciuni.
Intrăm astăzi, în cel de-al zecelea an de viaţă al publicaţiei “Afaceri în Valea Jiului”, al cărei spirit s-a născut în toamna lui 2009, după un “scenariu” pe care l-am scris împreună cu un om care a crezut în această nouă concepţie mediatică şi a contribuit la finanţarea primelor numere: Victor Bădârcă.
Azi, după un deceniu pe piaţa locală de media, “Afaceri în Valea Jiului” este o publicaţie de ţinută, un ziar apreciat drept cel mai credibil, cu o creştere constantă în vânzări şi în calitate. Pentru cei care au făcut posibil un astfel de scenariu, aducem azi o nouă veste bună: creşterea numărului de pagini şi trecerea la imprimarea color. Mulţumim de încredere !

Tiberiu VINŢAN

Aventuri pe „drumul lui Basescu”

Pentru orice amator de aventuri rutiere, una dintre cele mai spectaculoase astfel de aventuri este, fără pic de îndoială, parcurgerea traseului Uricani - Câmpu lui Neag - Valea Cernei - Băile Herculane. Cale de aproape 100 de kilometri, natura îţi oferă pe acest traseu frumuseţi care te fac să înţelegi de ce acestor locuri li se spune “colţ de Rai”. Aventura noastră porneşte de la Cabana Cheile Buţii, un loc pe care puţin sunt cei care nu l-au vizitat cel puţin o dată, un loc ce a devenit un reper nu doar pe hărţile turistice, ci şi pe indicatoarele rutiere. De la Cheile Buţii, în sus, spre Cabana Câmpuşel, pe valea Jiului de Vest, drumul, despre care toată spune că ar fi “al lui Băsescu” (pentru că şeful statului este cel care a dat primul semnal de începere al acestor lucrări şi, mai apoi, a vizitat şantierul de câteva zeci de ori) este ca-n palmă, iar în stânga şi-n dreapta lui se deschid peisajele uimitoare ale Parcului Naţional Retezat, considerat a fi printre primele zece minuni ale lumii moderne.
“Drumul lui Băsescu” este asfaltat până la Câmpuşel, locul unde se află una din fostele cabane de vânătoare preferate de Nicolae Ceauşescu. De aici, de la Câmpuşel, pornesc câteva din cele mai spectaculoase trasee turistice din Munţii Retezat: de la cabana de vânătoare la stâna Scorota şi de aici, mai departe, spre cabana Buta pe sub vârful Piatra Iorgovanului, pe şaua Stânuleţ şi vârful muntelui Drăgşanu. Sau de la Cîmpuşel, pe Valea Soarbele şi Paltina, până la Gura Apei de pe Valea Cernei. Şi tot de aici, trecând scocul Jiului, se pot parcurge câteva trasee spectaculoase spre Muntele Oslea (despre care legendele locurilor spun că ar fi fost unul dintre munţii sfinţi ai dacilor liberi) sau spre Tismama (prin pasul Jiu-Cerna, şaua La Suliţi, muntele Bou şi muntele Cioclovina) ori spre Peştişani (prin Coada Oslei, şaua Groapa Nedeuţii şi, mai apoi pe valea Bistriţei). Bem apă din Jiu şi, ciudat ?!, în loc să rămânem pe loc (cum spune proverbul) setea de aventură ne dă ghies să mergem mai departe, pe drumul forestier (bine conservat şi, în anumite zone, întreţinut), care şerpuieşte spre pasul Jiu-Cerna, locul care face trecerea din Parcul Natural Retezat într-un alt Parc Natural, cel al Domogledului. Aici drumul “curge” lin prin păduri de foioase şi brad de o frumuseţe pe care cuvintele sau fotografiile nu le pot descrie suficient, printre crestele vârfurilor Paltina (2149 m), Galbena (2161 m), Micuşa (2179 m) şi Bulzului (2254 m), cale de aproape 30 de kilometri, spre interfluviul care formează limita nordică a bazinului Cernei. La un moment dat, drumul coteşte mai ceva ca la “cârligul întors”, deschizând în faţă o prăpastie de câteva sute de metri pe care nu o poţi privi, fără să te ia cu ameţeală, decât dacă ai foarte mult sânge rece. Facem poze, ne facem cruce mulţumimd lui Dumnezeu că putem trece fără probleme mai departe şi ne gândim cu groază la ce-i aşteaptă pe constructorii care vor lucra pe această porţiune a “drumului lui Băsescu”.
În fine, odată cu coborârea drumului pe cursul superior al Văii Cernei, lăsăm în urmă peisajul incredibil al Domogledului şi întrăm într-un alt peisaj de un farmec aparte, cel al Parcului Natural Valea Cernei. Aici drumul şerpuieşte, pe marginea munţilor, întâlnind câteva porţiuni “off the road” (care ne dau mari emoţii şi ne pun în cumpănă dacă putem să ne avântăm înainte ori trebuie să facem cale-ntoarsă) dând ocol lacului de acumulare Prisaca, al cărui baraj de piatră stăvileşte 14 milioane de metri cubi de apă pură, de munte.
Mai jos de baraj, înainte de intrarea în Cerna sat, se află un alt punct turistic care nu trebuie, în nici un caz, ratat: Cheile Corcoaia. Deşi au doar o lungime de 300 de metri, spectaculozitatea acestor chei este unică şi de-a dreptul fascinantă. Nu întâmplător ele fac parte din zestrea Parcului Natural Valea Cernei, fiind declarate, la rândul lor, rezervaţie naturală. În aceste chei se găsesc, după cum citim pe panoul de informare, formaţiuni calcaroase deosebit de spectaculoase: marmite, lapiezuri, cavităţi de dizolvare. Cel mai impresionant este însă peretele circular săpat de ape, care s-a transformat într-un fel de tunel pe o lungime de 50 metri, la capătul căruia se arată un peisaj cu apă, munte şi vegetaţie desprins parcă din picturile renascentiste.
Cerna sat este, la rândul său, un obiectiv turistic de atracţie. Este cea mai îndepărtată localitate din judeţul Gorj, aflată la limita dintre Gorj, Caraş şi Mehedinţi. Aici, timpul pare să se fi oprit pe loc în urmă cu câteva zeci de ani. Aici nu există niciun fel de comunicaţie cu restul lumii. Cablul de telefon nu a ajuns încă, iar de semnal pe telefonul mobil nici nu poate fi vorba. Mai mult, pentru a ajunge în comuna Padeş (în componenţa căruia se află) sătenii din Cerna sat, din care au mai rămas acum doar vreo 30 de familii, merg cale de 20 de kilometri peste munte. Deşi în ultimii ani aici au apărut câteva viluţe şi pensiuni montane, oamenii încă nu au renunţat să se aprovizioneze din toamnă cu toate cele de trebuinţă, pentru că iarna nu-i chip de a mai ieşi din sat. Un sat în care nu există niciun magazin alimentar, ci doar două birturi. Oamenii din Cerna Sat, la fel ca şi cei din Câmpu lui Neag, trag nădejde acum, că “drumul lui Băsescu” le va aduce nu doar deschiderea către lume, ci şi prosperitatea, prin dezvoltarea în zonă a turismului.
Din Cerna Sat până la Băile Herculane mai sunt circa 40 de kilometri, dar până la intersecţia cu DN 67 D Tg Jiu-Băile Herculane, numai 18. Sunt însă 18 kilometri de calvar, pentru că drumul, cândva asfaltat, este acum un adevărat coşmar pentru orice şofer. Aven-tura noastră de week-end pe “drumul lui Bă-sescu” se încheie, firesc în staţiunea Băile Herculane. Oricine parcurge o dată “drumul lui Băsescu”, în mod cert o va mai face. Poate peste un an, doi sau 20, când acesta va fi gata.

Tiberiu VINŢAN

De ce plâng chitarele ?

Oameni şi fapte. De multă vreme intenţionam să deschid în ziar o astfel de rubrică. O rubrică din care şi dumneavoastră să-i cunoaşteţi, dragi cititori, pe oamenii care, de aici, din Valea Jiului au făcut, prin faptele lor, cinste uneia dintre cele mai “amestecate” regiuni ale ţării.
Printre cei despre care intenţionam să scriu se număra şi o bună prietenă: Tatiana Stepa. Mă aflam în concediul de odihnă atunci când Kuki Filip mi-a adus vestea tristă a trecerii Tatianei în... nemurire. Am vrut să scriu despre Tatiana Stepa, dar cuvintele mele n-ar putea ilustra suficient trăirile Tatianei, un artist pentru care Valea Jiului şi oamenii acesteia au rămas o eternă dragoste.
Am găsit însă în vrafurile de ziare pe care le păstrez, ediţia de colecţie pe care “Jurnalul naţional” i-a dedicat-o, acum un an, Tatianei Stepa. O revistă plină de emoţie, în care autobiografia scrisă de artistă vorbeşte depre trăirile ei şi despre drumul spre nemurire. (T.VINŢAN)

Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.
Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare.
Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:
"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".
M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cîntec numit "Şi-am să-mi fac o doină". Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămîneau puţini. Pînă la desfiinţarea Cenaclului, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de cîteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc pînă la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi.
Am să duc mereu cu mine minunea din septembrie 1983, unde, la spectacolul cu numărul 1.000, pe stadionul din Galaţi, 50.000 de oameni cîntau în noapte "Rugă pentru părinţi". Ştiu că aşa ceva n-am să mai trăiesc niciodată. De fapt, fiecare spectacol a fost irepetabil. Am cîntat cîteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a "Ecoului", am format grupul "Partaj", după cîntecul cu acelaşi nume.
În 1985, ca urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului. M-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas pînă în 1995. Am lucrat la început într-un loc unde, cu lopata, se încărcau vagoneţii cu cărbune adus din carieră. Apoi, am trecut la dispeceratul de transport, unde maşinile aduceau şi duceau minerii la muncă. Acolo am prins toate mineriadele. În ultimii ani am fost crainic la staţia radio a minei Lupeni, unde puneam muzică şi citeam norme de protecţia muncii.
Primul mare succes a venit în 1994, cu un cîntec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Rîmnicu Vîlcea şi am lansat la Costeşti, în Hunedoara, "Copaci fără pădure", fără îndoială cel mai iubit cîntec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Cu toate că au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi.
Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.
Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spita-lului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr. Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai, lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei.
Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit !


TATIANA STEPA
(în “Jurnalul naţional” - Ediţie de colecţie/25.08.2008)

Am plecat in concediu !

E bine sa stiti ca toata luna august voi fi plecat in concediu.

Ne intalnim, dupa 1 septembrie, cu impresii de calatorie, sfaturi, comentarii etc.