SCENARII ŞI SCENARIŞTI

Până la urmă, preşedintele LSMVJ, Zoli Lacataş, are foarte mare dreptate atunci când afirmă că trăim într-o zonă în care tot felul de scenarişti de ocazie ţes intrigi şi scenarii demne mai mult de subiectul unor telenovele, decât de soarta celor peste o sută şi ceva de mii de oameni care trăiesc în Valea Jiului.
Nu o dată, în poşta electronică a publicaţiilor Grupului “Exclusiv”, pe telefoane sau chiar în cadrul diferitelor întâlniri aşa zis de “taină”, am primit note informative şi dezvăluiri acuzatoare la adresa unora sau a altora dintre oamenii aflaţi în diverse puncte “cheie” din structura socio-economică sau politico-administrativă din zonă. Nu m-am grăbit însă, precum alţi distinşi colegi, să le arunc în foaie de dragul goanei după senzaţional, şi am preferat să le ţin în mapă, preţ de o trainică verificare. O statistică pur personală, pe care am făcut-o la sugestia colegului Sorin Blada (corespondentul regional al Agenţiei Rompres) mi-a dezvăluit o tristă realitate: mai bine de jumătate din aceste informaţii “bombă” s-au dovedit a fi pure speculaţii sau intoxicări mediatice.
Este un context care ne face, inevitabil, să ne punem o întrebare: cine şi, mai ales, de ce, are interesul să arunce în media locală, toate aceste diversiuni, toate aceste acuzaţii care incită la ură, la dezbinare ? Un posibil răspuns îl veţi găsi chiar astăzi, în interviul pe care ni l-a acordat liderul minerilor din Valea Jiului. Zoli Lacataş este unul dintre oamenii care, în ultima vreme, a fost “pus la zid” pe tema cheltuielilor făcute în numele şi pe seama celei mai importante organizaţii sindicale din Valea Jiului. Controalele declanşate de Fisc şi de Ministerul Economiei au relevant cât se poate de clar faptul că LSMVJ este unul dintre cei mai responsabili operatori economici, toate cheltuielile LSMVJ fiind evidenţiate strict în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii şi a actelor normative care guvernează activitatea sindicatelor. Preşedintele LSMVJ crede că intoxicările aruncate în presă, la adresa sa, a colegilor săi, a Ligii, în general fac parte dintr-un scenariu abil pus acum la cale de anumite sfere de influenţă din jurul PSD-ului local, după ce aceştia au pierdut, la intervenţia sindicatelor, acapararea resurselor economice şi sociale ale CNH.
Din fericire, puţine astfel de informaţii, care se vede treaba, fac parte dintr-un scenariu de intoxicare şi manipulare bine instrumentat, şi-au găsit loc şi în publicaţiile Grupului “Exclusiv”. Pentru că “scenariul” pe care-l văd eu în punerea în pagină a sumarului acestui ziar are un alt final. Poate chiar un happy-end.
Am preferat, alături de colegii mei, în ultimii 10 ani, să renunţăm la subiectele de senzaţional, la vânarea scandalului cu orice preţ sau la promovarea ştirilor despre hoţi, bandiţi, criminali ori violatori. Am căutat să le spunem oamenilor, în cea mai mare parte, adevărul. Poate că în campanile electorale, când i-am lăsat mai mult pe politicieni să scrie la ziar, am consemnat şi multe minciuni.
Intrăm astăzi, în cel de-al zecelea an de viaţă al publicaţiei “Afaceri în Valea Jiului”, al cărei spirit s-a născut în toamna lui 2009, după un “scenariu” pe care l-am scris împreună cu un om care a crezut în această nouă concepţie mediatică şi a contribuit la finanţarea primelor numere: Victor Bădârcă.
Azi, după un deceniu pe piaţa locală de media, “Afaceri în Valea Jiului” este o publicaţie de ţinută, un ziar apreciat drept cel mai credibil, cu o creştere constantă în vânzări şi în calitate. Pentru cei care au făcut posibil un astfel de scenariu, aducem azi o nouă veste bună: creşterea numărului de pagini şi trecerea la imprimarea color. Mulţumim de încredere !

Tiberiu VINŢAN

Aventuri pe „drumul lui Basescu”

Pentru orice amator de aventuri rutiere, una dintre cele mai spectaculoase astfel de aventuri este, fără pic de îndoială, parcurgerea traseului Uricani - Câmpu lui Neag - Valea Cernei - Băile Herculane. Cale de aproape 100 de kilometri, natura îţi oferă pe acest traseu frumuseţi care te fac să înţelegi de ce acestor locuri li se spune “colţ de Rai”. Aventura noastră porneşte de la Cabana Cheile Buţii, un loc pe care puţin sunt cei care nu l-au vizitat cel puţin o dată, un loc ce a devenit un reper nu doar pe hărţile turistice, ci şi pe indicatoarele rutiere. De la Cheile Buţii, în sus, spre Cabana Câmpuşel, pe valea Jiului de Vest, drumul, despre care toată spune că ar fi “al lui Băsescu” (pentru că şeful statului este cel care a dat primul semnal de începere al acestor lucrări şi, mai apoi, a vizitat şantierul de câteva zeci de ori) este ca-n palmă, iar în stânga şi-n dreapta lui se deschid peisajele uimitoare ale Parcului Naţional Retezat, considerat a fi printre primele zece minuni ale lumii moderne.
“Drumul lui Băsescu” este asfaltat până la Câmpuşel, locul unde se află una din fostele cabane de vânătoare preferate de Nicolae Ceauşescu. De aici, de la Câmpuşel, pornesc câteva din cele mai spectaculoase trasee turistice din Munţii Retezat: de la cabana de vânătoare la stâna Scorota şi de aici, mai departe, spre cabana Buta pe sub vârful Piatra Iorgovanului, pe şaua Stânuleţ şi vârful muntelui Drăgşanu. Sau de la Cîmpuşel, pe Valea Soarbele şi Paltina, până la Gura Apei de pe Valea Cernei. Şi tot de aici, trecând scocul Jiului, se pot parcurge câteva trasee spectaculoase spre Muntele Oslea (despre care legendele locurilor spun că ar fi fost unul dintre munţii sfinţi ai dacilor liberi) sau spre Tismama (prin pasul Jiu-Cerna, şaua La Suliţi, muntele Bou şi muntele Cioclovina) ori spre Peştişani (prin Coada Oslei, şaua Groapa Nedeuţii şi, mai apoi pe valea Bistriţei). Bem apă din Jiu şi, ciudat ?!, în loc să rămânem pe loc (cum spune proverbul) setea de aventură ne dă ghies să mergem mai departe, pe drumul forestier (bine conservat şi, în anumite zone, întreţinut), care şerpuieşte spre pasul Jiu-Cerna, locul care face trecerea din Parcul Natural Retezat într-un alt Parc Natural, cel al Domogledului. Aici drumul “curge” lin prin păduri de foioase şi brad de o frumuseţe pe care cuvintele sau fotografiile nu le pot descrie suficient, printre crestele vârfurilor Paltina (2149 m), Galbena (2161 m), Micuşa (2179 m) şi Bulzului (2254 m), cale de aproape 30 de kilometri, spre interfluviul care formează limita nordică a bazinului Cernei. La un moment dat, drumul coteşte mai ceva ca la “cârligul întors”, deschizând în faţă o prăpastie de câteva sute de metri pe care nu o poţi privi, fără să te ia cu ameţeală, decât dacă ai foarte mult sânge rece. Facem poze, ne facem cruce mulţumimd lui Dumnezeu că putem trece fără probleme mai departe şi ne gândim cu groază la ce-i aşteaptă pe constructorii care vor lucra pe această porţiune a “drumului lui Băsescu”.
În fine, odată cu coborârea drumului pe cursul superior al Văii Cernei, lăsăm în urmă peisajul incredibil al Domogledului şi întrăm într-un alt peisaj de un farmec aparte, cel al Parcului Natural Valea Cernei. Aici drumul şerpuieşte, pe marginea munţilor, întâlnind câteva porţiuni “off the road” (care ne dau mari emoţii şi ne pun în cumpănă dacă putem să ne avântăm înainte ori trebuie să facem cale-ntoarsă) dând ocol lacului de acumulare Prisaca, al cărui baraj de piatră stăvileşte 14 milioane de metri cubi de apă pură, de munte.
Mai jos de baraj, înainte de intrarea în Cerna sat, se află un alt punct turistic care nu trebuie, în nici un caz, ratat: Cheile Corcoaia. Deşi au doar o lungime de 300 de metri, spectaculozitatea acestor chei este unică şi de-a dreptul fascinantă. Nu întâmplător ele fac parte din zestrea Parcului Natural Valea Cernei, fiind declarate, la rândul lor, rezervaţie naturală. În aceste chei se găsesc, după cum citim pe panoul de informare, formaţiuni calcaroase deosebit de spectaculoase: marmite, lapiezuri, cavităţi de dizolvare. Cel mai impresionant este însă peretele circular săpat de ape, care s-a transformat într-un fel de tunel pe o lungime de 50 metri, la capătul căruia se arată un peisaj cu apă, munte şi vegetaţie desprins parcă din picturile renascentiste.
Cerna sat este, la rândul său, un obiectiv turistic de atracţie. Este cea mai îndepărtată localitate din judeţul Gorj, aflată la limita dintre Gorj, Caraş şi Mehedinţi. Aici, timpul pare să se fi oprit pe loc în urmă cu câteva zeci de ani. Aici nu există niciun fel de comunicaţie cu restul lumii. Cablul de telefon nu a ajuns încă, iar de semnal pe telefonul mobil nici nu poate fi vorba. Mai mult, pentru a ajunge în comuna Padeş (în componenţa căruia se află) sătenii din Cerna sat, din care au mai rămas acum doar vreo 30 de familii, merg cale de 20 de kilometri peste munte. Deşi în ultimii ani aici au apărut câteva viluţe şi pensiuni montane, oamenii încă nu au renunţat să se aprovizioneze din toamnă cu toate cele de trebuinţă, pentru că iarna nu-i chip de a mai ieşi din sat. Un sat în care nu există niciun magazin alimentar, ci doar două birturi. Oamenii din Cerna Sat, la fel ca şi cei din Câmpu lui Neag, trag nădejde acum, că “drumul lui Băsescu” le va aduce nu doar deschiderea către lume, ci şi prosperitatea, prin dezvoltarea în zonă a turismului.
Din Cerna Sat până la Băile Herculane mai sunt circa 40 de kilometri, dar până la intersecţia cu DN 67 D Tg Jiu-Băile Herculane, numai 18. Sunt însă 18 kilometri de calvar, pentru că drumul, cândva asfaltat, este acum un adevărat coşmar pentru orice şofer. Aven-tura noastră de week-end pe “drumul lui Bă-sescu” se încheie, firesc în staţiunea Băile Herculane. Oricine parcurge o dată “drumul lui Băsescu”, în mod cert o va mai face. Poate peste un an, doi sau 20, când acesta va fi gata.

Tiberiu VINŢAN

De ce plâng chitarele ?

Oameni şi fapte. De multă vreme intenţionam să deschid în ziar o astfel de rubrică. O rubrică din care şi dumneavoastră să-i cunoaşteţi, dragi cititori, pe oamenii care, de aici, din Valea Jiului au făcut, prin faptele lor, cinste uneia dintre cele mai “amestecate” regiuni ale ţării.
Printre cei despre care intenţionam să scriu se număra şi o bună prietenă: Tatiana Stepa. Mă aflam în concediul de odihnă atunci când Kuki Filip mi-a adus vestea tristă a trecerii Tatianei în... nemurire. Am vrut să scriu despre Tatiana Stepa, dar cuvintele mele n-ar putea ilustra suficient trăirile Tatianei, un artist pentru care Valea Jiului şi oamenii acesteia au rămas o eternă dragoste.
Am găsit însă în vrafurile de ziare pe care le păstrez, ediţia de colecţie pe care “Jurnalul naţional” i-a dedicat-o, acum un an, Tatianei Stepa. O revistă plină de emoţie, în care autobiografia scrisă de artistă vorbeşte depre trăirile ei şi despre drumul spre nemurire. (T.VINŢAN)

Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.
Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare.
Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:
"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".
M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cîntec numit "Şi-am să-mi fac o doină". Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămîneau puţini. Pînă la desfiinţarea Cenaclului, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de cîteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc pînă la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi.
Am să duc mereu cu mine minunea din septembrie 1983, unde, la spectacolul cu numărul 1.000, pe stadionul din Galaţi, 50.000 de oameni cîntau în noapte "Rugă pentru părinţi". Ştiu că aşa ceva n-am să mai trăiesc niciodată. De fapt, fiecare spectacol a fost irepetabil. Am cîntat cîteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a "Ecoului", am format grupul "Partaj", după cîntecul cu acelaşi nume.
În 1985, ca urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului. M-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas pînă în 1995. Am lucrat la început într-un loc unde, cu lopata, se încărcau vagoneţii cu cărbune adus din carieră. Apoi, am trecut la dispeceratul de transport, unde maşinile aduceau şi duceau minerii la muncă. Acolo am prins toate mineriadele. În ultimii ani am fost crainic la staţia radio a minei Lupeni, unde puneam muzică şi citeam norme de protecţia muncii.
Primul mare succes a venit în 1994, cu un cîntec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Rîmnicu Vîlcea şi am lansat la Costeşti, în Hunedoara, "Copaci fără pădure", fără îndoială cel mai iubit cîntec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Cu toate că au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi.
Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.
Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spita-lului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr. Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai, lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei.
Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit !


TATIANA STEPA
(în “Jurnalul naţional” - Ediţie de colecţie/25.08.2008)

Am plecat in concediu !

E bine sa stiti ca toata luna august voi fi plecat in concediu.

Ne intalnim, dupa 1 septembrie, cu impresii de calatorie, sfaturi, comentarii etc.