joi, 24 februarie 2011

Munţii Parâng - cea mai importantă atracţie de pe “cartea de vizită” a tinerei staţiuni turistice Petroşani Alpina

            
            Munţii Parâng reprezintă principala destinaţie turistică pe care o oferă municipiul Petroşani. Aceştia se întind pe o suprafaţă de peste 1100 kmp, grupa muntoasă Parâng-Şureanu-Lotrului, constituindu-se în cea mai întinsă suprafaţă dintre toate masivele muntoase ale României. Munţii Parâng sunt delimitaţi la vest de Valea Jiului, iar la est de râurile Olteţ şi Lotru. La nord sunt delimitaţi de Munţii Şureanu, prin valea Jiului de Est iar spre Sud delimitarea este făcută de şirul depresiunilor Noicavi şi Baia de Fier.
            Munţii Parâng nu beneficiază de prezenţa unui Parc Naţional, cu toate că ar merita pe deplin acest lucru. Cu toate acestea, în Parâng există mai multe arii naturale protejate. O rezervaţie geologică şi bo-tanică este situată în jurul lacului Câlcescu, aceasta fiind pusă sub ocrotire din anul 1932. Rezervaţia Câlcescu (cca. 50 ha ) cuprinde căldarea glaciară, cu lacul Câlcescu (3,02 ha îndindere, 9,6 m adâncime, 1935 m altitudine), şi regiunea din jur, o rezervaţie naturală al cărei scop este să ferească de distrugere elementele geologice, floristice, peisagistice specifice zonei sălbatice de aici. În apropierea principalelor căi de acces se află şi alte rezervaţii, cum ar Cheile Jie-ţului sau Cheile Tăii (pe versantul Nordic) sau Cheile Olteţului şi Cheile Polovragi (pe versantul Sudic). De asemenea, pe traseul Bumbeşti-Livezeni se află Parcul Natural Defileul Jiului.
            Pe cuprinsul întinderii munţilor Parâng se găseşte Parângul Mare (2.518 m), al patrulea vârf de peste 2500 metri din Carpaţii României. Tot aici se află trei vârfuri de peste 2.400 m, respectiv Gemănarea (2.426 m), Stoiniţa (2.421 m) şi Cârja (2.405 m) precum şi alte 15 vârfuri de peste 2.300 m.
            Munţii Parâng se remarcă nu doar prin prin masivitatea lor, care îi fac a fi asemănători cu Munţii Făgăraş, ci şi prin multitudinea de lacuri glaciare (Mija, Câlcescu, Roşiile, Iezerul îngheţat) care îi aseamănă cu Munţii Retezat. Faptul că pe traseele sale sunt amenajate relativ puţine cabane şi refugii montane îl face să fie unul dintre cele mai sălbatice masive muntoase din România.
Pârtii de schi în Parâng
            Zăpada care persistă în zona munţilor Parâng până la 4, 5, uneori chiar 6 luni pe an, face din această zonă nu doar o destinaţie turistică de vacanţă, ci şi una cu un potenţial deosebit pentru practicarea sporturilor de iarnă. În zona satului de vacanţă Parângul Mic sunt amenajate în prezent 4 pârtii de schi, cu grad de dificultate uşor şi mediu: pârtia “Telescaun 1”, pârtia “Telescaun 2”, pârtia “Poiana” şi pârtia “Spre Saivane”. Cele 4 pârtii însumează aproape 4 km, sunt situate între cotele 1500 m şi 1685 m, fiind deservite de instalaţii de transport pe cablu şi, două dintre ele, şi de instalaţii de nocturnă, fapt care le face accesibile non stop. Pe lângă pârtiile de schi, în Parâng este amenajtă şi o pârtie olimpică de sanie, destinată pregătirii sportivilor de la CSŞ Petroşani, dar şi sportivilor din lotul naţional.
            În zonă există şi câteva sute de locuri de cazare, în cabane de 1, 2 sau 3 stele, cele mai cu-noscute dintre acestea fiind “Hotel Rusu Rusu”, “Cabana Parâng”, “Cabana Kristian”, “Cabana La Naşu”, precum şi o bază sportivă naţională (ANEFS) şi un punct de supraveghere al jandarmeriei montane şi Salvamont.
Parâng - cea mai importantă destinaţie
pentru practicarea sporturilor de iarnă din
Europa de Est
            Odată cu aprobarea programului naţional “Superschi în România” şi cuprinderea staţiunii Pe-troşani-Alpina în acest program, dezvoltarea acestei zone turistice trece de la stadiul de speranţă la cel de certitudine.
            După cum se ştie, Primăria Municipiului Petro-şani a finalizat deja licitaţia pentru punerea în aplicare efectivă a proiectului “Dezvoltarea domeniului schiabil în masivul Parâng”. Având în vedere că de pe acum se cunoaşte numele antreprenorilor şi având în vedere că finanţarea acestui proiect se află cuprinsă în programul naţional pentru anul 2011 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, precum şi faptul că amenajarea de şantier a fost deja realizată din ultimele luni ale anului trecut, odată cu venirea primăverii vor începe şi lucrările la ceea ce se doreşte să devină, în scrut timp, una dintre cele mai importante staţiuni turistice din România şi, în mod cert, cea mai importantă destinaţie pentru practicarea sporturilor de iarnă din Europa de Est.
            Desigur, poate că aceste estimări par, la prima vedere, greu de atins. Detaliile tehnice ale proiectului care urmează să fie pus în execuţie, în următoarele luni, certifică însă aceste afirmaţii. Potrivit acestora, în Parâng urmează să fie construită “de la zero” o nouă staţiune turistică pentru practicarea sporturilor de iarnă. Pentru aceasta, în zona montană urmează să fie construite 17 noi pârtii, cu o lungime totală de 23,6 kilometri, 7 instalaţii de transport pe cablu de tip telescaun, o instalaţie complexă de nocturnă, la care se adaugă mai multe reţele de conducte şi instalaţii de apă şi canalizare, o nouă linie electrică, un bazin de acumulare a apei şi o instalaţie pentru producerea de zăpadă artificială. Una dintre cele mai importante investiţii este legată de asigurarea accesului în zona viitorului domeniu schiabil, prevăzut a se face prin intermediul unei moderne instalaţii de transport pe cablu de tip telegondolă. Viitoarea telecabină, ur-mează să pornească din partea de Est a Petroşaniului, mai exact din capătul cartierului Aeroport şi va urca până în zona vârfului Parângul Mic, pe o distanţă de 8,2 kilometri, cu un punct intermediar de oprire în zona cabanelor existente în prezent pe platoul Rusu.
            Studiile întocmite de specialişti demonstrează faptul că noul domeniu schiabil, prevăzut să fie dat în folosinţă în anul 2012, va aduce la Petroşani un flux turistic de 300.000 de turişti pe an, ceea ce ar putea însemna înfiinţarea a cel puţin 1500 de noi locuri de muncă în industria hotelieră şi conexă, alte 100 pentru deservirea noilor instalaţii şi încă 300 din diverse activităţi generatoare de profit. Spre exemplu, doar telegondola, care urmează să transporte 1000 de oameni pe oră, va avea o cifră de afaceri estimată la 6 milioane de euro şi va aduce un profit de 3,2 milioane de euro pe an. “Cei încă sceptici, se vor convinge în mod cert că, la fel ca de fiecare dată, şi în derularea acestui proiect, am avut dreptate” spune Tiberiu Iacob Ridzi, primarul din Petroşani.
            Până când noile facilităţi vor fi însă finalizate, Parângul rămâne totuşi o staţiune care nu trebuie ocolită. Iarna, dar în egală măsură vara, crestele munţilor se dezvăluie turiştilor cu frumuseţi nebănuite şi oportunităţi de distracţie la tot pasul.

Tiberiu VINŢAN

marți, 25 ianuarie 2011

Peştera Urşilor - locul unde natura şi-a vernisat expoziţia de artă



În acest număr vă oferim un reportaj cules dintr-o frumoasă destinaţie de duminică, pe care o puteţi parcurge indiferent de anotimp sau vremea de afară. Este vorba despre o faimoasă peşteră care se poate vizita tot timpul anului datorită temperaturii constante de 10˚C din interiorul ei. De altfel una din particularităţile generale ale peşterilor este cea de păstrare a unei temperaturi constante indiferent de vremea de afară. Destinaţia pe care o prompunem este Peştera Urşilor.
Situată în Munţii Apuseni, în comuna Pietroasa din judeţul Bihor, în imediata apropiere a localităţii Chişcău, la Peştera Urşilor se poate ajunge doar pe cale rutieră pe DN-76 (Oradea -Deva). Cel mai apropiat oraş este Beiuşul, iar de aici cât şi de la Oradea sunt o serie de autobuze care circulă spre Chişcău.
Căutând, conform unui frumos obieci, o nouă destinaţie de duminică, am ales Peştera Urşilor deoarece auzisem despre spectaculozitatea acesteia, iar în Munţii Apuseni mai vizitaserăm cu altă ocazie nu mai puţin celebrul gheţar de la Scărişoara. Înarmaţi cu multă voie bună nici nu ne-am dat seama când după câteva ore de mers pe un drum ca-n România, când bun, când mai puţin bun, când jalnic, am juns la peşteră. După ce am parcat maşina într-o parcare amenajată ne-am îndreptat nerăbdători spre gura de intrare. Un suiş de cinci minute pe un drum amenajat ne-a dus la intrarea în peşteră, execelent amenajată într-un pavilion compus dintr-o sală de aşteptare, o casă de bilete, un mic muzeu speologic precum şi un ghişeu cu obiecte artizanale. Preţul biletului este pe măsura unei peşteri respectabile, iar pentru camera foto plătim separat o sumă bunicică. Biletul include şi explicaţiile profesioniste ale unui ghid.
Deja odată cu primii paşi în Peştera Urşilor realizăm că pentru splendoarea care ni se desfăşoară în faţa ochilor, bănuţii plătiţi la casa de bilete se justifică cu vârf şi-ndesat. Aflăm că peştera a fost descoperită relativ recent, în anul 1975, în timpul lucrărilor de ex-ploatare a calcarului din cariera de la Chişcău. Până la data de 17 septembrie 1975 peştera fusese închisă timp de cîteva zeci de mii de ani când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţii de la intrare. Primul om care a coborat în puţul deschis a fost minerul Traian Curte din aceeaşi localitate. Drumul parcurs de el de la galeria de acces pînă la Sala Mare a fost de ajuns pentru a-şi da seama că se afla în mijlocul unei descoperiri speologice cu adevărat unice.
Deşi vânătorii de producţii record din era comunistă au încercat „ascunderea” peşterii deorece aceasta punea în pericol exploatarea marmurei şi calcarului din zonă, un grup de speologi amatori au intrat pe “fir” şi, după o primă explorare a peşterii au decis că acesta trebuie conservată. Prin urmare, cariera de la Chişcău a fost închisă. Mai târziu, cercetările din Peştera Urşilor au fost continuate de marele explorator român Emil Racoviţă urmând ca cinci ani mai târziu, la 14 iulie 1980, aceasta să poată fi vizitată de oricine, o bună parte a peşterii fiind amenajată pentru vizitatori şi inclusă în circuitul turistic al ţării. Încă de la bun început, Peştera Urşilor a fost amenajată la nivelul tehnicii mondiale în domeniu, iar de atunci peste 200.000 de turişti de la noi şi din străinătate i-au trecut pragul şi i-au admirat frumuseţile.
Peştera Urşilor are o lungime de peste 1.500 m, fiind compusă din galerii aflate pe două nivele: galeria superioară, lungă de 488 m destinată circulaţiei turiştilor şi galeria inferioară, ce are o lungime de 521 m destinată şi astăzi numai cercetărilor ştiinţifice.
Numele peşterii se datoreză numeroaselor fosile de urşi de cavernă descoperite aici, ea fiind un loc prielnic de adăpost animalelor acum 15.000 de ani. Se crede că, datorită căderii unei stânci, gura peşterii a fost închisă, iar peste 140 de urşi au ramas blocaţi înăuntru. Infometaţi, aceştia s-au atacat reciproc până când au murit cu toţii. De altfel în galeria Emil Racoviţă se poate admira un schelet de urs aflat în poziţia în care l-a surprins veşnicia. Cele patru săli ale peşterii - sala Lumânărilor, sala Spaghetelor, sala Emil Racoviţă şi sala Oaselor - ne întâmpină cu impresionantele stalagmite şi stalactite care au dat naştere unor adevarate opere de artă sculptate de Mama Natură: “Mastodontul”, “Draperiile din Galeria Urşilor”, “Portalul”, “Pagodele”, “Lacul cu nuferi”, asemenea celor de ceară, de un alb pur ce lasă frâu liber imaginaţiei oricărui vizitator. În faţa ochilor ni se desfăşoară o lume subterană fantastică, unde apa şi-a croit cu răbdare, picătură cu picătură, o lume numai a ei pe care ne-a dăruit-o cu generozitate, după mii de ani, şi nouă.
Splendoarea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor nu poate fi lense descrisă în cuvinte, aşa cum nici măcar imaginile foto sau video nu pot surprinde ceea ce ochiului îi este dat să vadă cu adevărat. Acolo, în măruntaiele pământului, o minunată “catedrală” a naturii ţi se desfăşoară în jurul tău. Albă, frumoasă şi tăcută. După un tur complet, ieşim nu fără regret la lumina soarelui cu promisiuna că vom mai reveni.
Măreţia şi succesul la public ale Peşterii Urşilor ne bucură şi ne întristează în acelaşi timp. Ne bucură pentru că, acolo, oameni cu adevărat iubitori ai naturii au ştiut să prezinte peştera miilor de turişti care au venit să o vadă. Ne întristrează pentru că ştim, şi în curând vă vom prezenta şi un fotoreportaj pe această temă, că aici, în Valea Jiului, undeva ascunsă între stâncile de la “graniţa” Vâlcanului şi Retezatului există una dintre cele mai bogate şi cele mai spectaculoase zone castice din Europa. Puţini sunt însă cei care, din pricina accesului destul de dificil au pătruns în vreuna din peşterile din zona Câmpuşelului şi care pot confirma că acestea egalează, prin frumuseţe, deja celebra Peşteră a Urşilor. Trăim însă cu speranţa că într-o bună zi, autorităţile vor avea disponibilitatea de a cerceta şi amenaja pentru turişti şi frumoasele peşteri de lângă noi, ferindu-le în acelaşi timp de distrugerile vânătorilor de comori. Până atunci paşii ni se vor îndrepta spre alte spectaculoase lumi subterane care ne aşteaptă spre a fi vizitate şi admirate.

marți, 11 ianuarie 2011

Iarna pe uliţă la Câmpu lui Neag

Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, de câte ori - privind de pe ferestrele cu termopan, pe care nici măcar promoroaca nu se mai lipeşte ! - nu vă e dor de iernile copilăriei ? Acele ierni în care, înfofoliţi cu căciulă, mănuşi şi fular de lână, cu câteva rânduri de haine pe dedesubt, trăgeam de săniuţele noastre din fier forjat şi lemn de brad, pe uliţele copilăriei, prin nămeţii dintre blocuri sau pe câte o coastă invadată de copii gălăgioşi şi zburdalnici, ca în poeziile lui Coşbuc.
Pentru mulţi, astăzi, acele vremuri par doar de poveste. O frumoasă poveste pe care binefacerile societăţii moderne pare să ne fi răpit orice posibilitate de a o putea retrăi sau de-a o putea arăta copiilor noştri. În oraşe, zumzetul săniilor cu zurgălăi este înlocuit de clacsoanele nervoase ale şoferilor grăbiţi; pârtiile au dispărut sub asaltul urbanistic, fiind înlocuite de alte case, blocuri, magazine sau cimitire. Nici măcar rost de bulgăreală nu prea se arată cu o zăpadă care, când e prea fleoşcăită, când e îngheţată bocnă.
Cu toate acestea, pentru noi, cei din Valea Jiului, Dumnezeu a lăsat un loc în care toate aceste bucurii ale iernilor copilăriei mai pot fi trăite la aceeaşi intensitate. Este un loc în care timpul pare să se fi oprit în loc şi iarna pe uliţă are acelaşi farmec pe care, sunt sigur, cu mare plăcere, vi-l aduceţi aminte. Acest loc, pe care vă invit să-l vizităm împreună, în reportajul nostru din această săptămână, e la doar o aruncătură de băţ de “lumea civilizată”, la capătul satului momârlănesc Câmpu lui Neag, în locul cunoscut drept Cheile Buţii, Câmpu-şelu şi Câmpu Mielu. La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte…
Tot aşa, călătorul care poposeşte în vremurile acestea la Cheile Buţii are bucuria de a-şi regăsi, aidoma, toate poveştile copilăriei. Poveştile în care iarna e iarnă, cu omăt alb, pufos şi numa’ bun de adunat bulgări în palme ori de croit derdeluş pe coastele domoale de pe fânaţe, între brazi încărcaţi de promoroacă şi clăi galbene, ninse. Aici, în Cheile Buţii, chiar dacă “drumul lui Băsescu” a atras ca un magnet oameni cu dare de mână care şi-au ridicat cabane şi vile la poalele Retezatului, chiar dacă motoarele maşinilor de teren torc anevoios la deal şi la vale pe drumul săpat între munţi, pe malul Jiului de Vest, până aproape de izvoarele acestuia, timpul pare să se fi oprit totuşi în loc pentru a le aminti celor ce vin să-şi petreacă un frumos sfârşit de săptămână pe aceste meleaguri, de frumuseţea iernilor copilăriei.
Departe, la mai bine de 40 de kilometri de centrul urban al Văii Jiului şi la mai bine de 10 kilometri de cel mai apropiat sat, cătunul Câmpuşelului se deschide ca o fereastră spre o lume demult uitată. Nici nu e de mirare că aici, mai ales la sfârşit de săptămână, vin sute de copii, însoţiţi de părinţi şi bunici, pentru o zbenguială voioasă în omăt şi pentru câteva ture de săniuş pe derdeluşul improvizat la poalele Retezatului. Nu încape vorbă şi nu-i nici chip de îndoială că aici, la Câmpuşel, iarna se trăieşte la fel ca-ntr-o poveste.
Dincolo de poveste, nu e rău să ştiţi că aici, unde se află principala poartă de intrare în Munţii Retezat, popasul turistic nu înseamnă doar zăpadă, ci şi plăcerea de a fi oaspete al oamenilor locului. La Cabana Cheile Buţii, cel mai cunoscut complex de cazare din zonă, gazdele sunt pregătite să-şi mulţumească oaspeţii după toate gusturile. Şi pe ale celor ce doresc să-şi amintească trăirile neasemuite ale vieţii la ţară, cu focul trosnind în sobe şi cu pricoiţa în spinare, dar şi ale celor care s-au deprins ireversibil de viaţa în spaţii largi, cu încălzire centrală şi baie de lux în preajma dormitorului. Aşa au reuşit gazdele din Cheile Buţii să-şi mulţumească toţi oaspeţii. “Am trasformat un spaţiu pustiu într-un loc primitor în care vă întâmpinăm cu o cană de vin, cu găteli româneşti şi cu bucurie în suflet. Puteţi să zăboviţi oricât la Chei, căci la noi calendarul a rânduit timpul numai cu ceasuri bune şi norocoase ! Şi de mai bine de un deceniu, Cheile Buţii le povestesc călătorilor de prin toate părţile legendele munţilor Retezat ! Vă aşteptăm la Chei şi mult ne-om bucura de cinstea pe care ne-o aduceţi”, grăiesc gazdele, în cel mai pur şi cel mai simplu grai momârlănesc.
Nu doar cabanele şi cabanierii sunt gazde primitoare în satul de la capătul Văii Jiului. La orişice poartă veţi fi bătând, de la Uricani la Valea de Brazi şi până hăt dincolo de Câmpu lui Neag, din ocol nu se vor slobozi câinii, ci vă vor întâmpina oameni primitori, bucuroşi de oaspeţi, gata să vă aşeze la loc de cinste în jurul mesei lor, la un cârnaţ afumat, o gură de slană cu brânză şi ceapă şi, musai ca de bună voie, un păhăruţ de pălincă dreasă cu un trânc de mere aşa cum numa’ momârlanii adevăraţi ştiu să le facă. Veţi auzi de la aceşti oameni frumoasele poveşti ale Iorgovanului dar şi tristele poveşti cu oameni răi care, pentru puţin cărbune, au ras de pe faţa pământului unul dintre cele mai frumoase sate tradiţionale româneşti (Câmpu lui Neag), lăsând în locul acestuia o uriaşă văgăună de pământ pe care, după închiderea minei, autorităţile au umplut-o cu apă din Jiu dând naştere unui lac cu perspective de agrement.
...La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc, care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte ! De vă e dor de iernile copilăriei, de plăcerea jocului cu bulgării de zăpadă, de gustul pitei cu untură şi ceapă sau al ceaiului din mentă sălbatică, mergeţi, chiar şi pentru câteva ore, în Cheile Buţii.

Tiberiu VINŢAN