Peştera Urşilor - locul unde natura şi-a vernisat expoziţia de artă

În acest număr vă oferim un reportaj cules dintr-o frumoasă destinaţie de duminică, pe care o puteţi parcurge indiferent de anotimp sau vremea de afară. Este vorba despre o faimoasă peşteră care se poate vizita tot timpul anului datorită temperaturii constante de 10˚C din interiorul ei. De altfel una din particularităţile generale ale peşterilor este cea de păstrare a unei temperaturi constante indiferent de vremea de afară. Destinaţia pe care o prompunem este Peştera Urşilor.
Situată în Munţii Apuseni, în comuna Pietroasa din judeţul Bihor, în imediata apropiere a localităţii Chişcău, la Peştera Urşilor se poate ajunge doar pe cale rutieră pe DN-76 (Oradea -Deva). Cel mai apropiat oraş este Beiuşul, iar de aici cât şi de la Oradea sunt o serie de autobuze care circulă spre Chişcău.
Căutând, conform unui frumos obieci, o nouă destinaţie de duminică, am ales Peştera Urşilor deoarece auzisem despre spectaculozitatea acesteia, iar în Munţii Apuseni mai vizitaserăm cu altă ocazie nu mai puţin celebrul gheţar de la Scărişoara. Înarmaţi cu multă voie bună nici nu ne-am dat seama când după câteva ore de mers pe un drum ca-n România, când bun, când mai puţin bun, când jalnic, am juns la peşteră. După ce am parcat maşina într-o parcare amenajată ne-am îndreptat nerăbdători spre gura de intrare. Un suiş de cinci minute pe un drum amenajat ne-a dus la intrarea în peşteră, execelent amenajată într-un pavilion compus dintr-o sală de aşteptare, o casă de bilete, un mic muzeu speologic precum şi un ghişeu cu obiecte artizanale. Preţul biletului este pe măsura unei peşteri respectabile, iar pentru camera foto plătim separat o sumă bunicică. Biletul include şi explicaţiile profesioniste ale unui ghid.
Deja odată cu primii paşi în Peştera Urşilor realizăm că pentru splendoarea care ni se desfăşoară în faţa ochilor, bănuţii plătiţi la casa de bilete se justifică cu vârf şi-ndesat. Aflăm că peştera a fost descoperită relativ recent, în anul 1975, în timpul lucrărilor de ex-ploatare a calcarului din cariera de la Chişcău. Până la data de 17 septembrie 1975 peştera fusese închisă timp de cîteva zeci de mii de ani când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţii de la intrare. Primul om care a coborat în puţul deschis a fost minerul Traian Curte din aceeaşi localitate. Drumul parcurs de el de la galeria de acces pînă la Sala Mare a fost de ajuns pentru a-şi da seama că se afla în mijlocul unei descoperiri speologice cu adevărat unice.
Deşi vânătorii de producţii record din era comunistă au încercat „ascunderea” peşterii deorece aceasta punea în pericol exploatarea marmurei şi calcarului din zonă, un grup de speologi amatori au intrat pe “fir” şi, după o primă explorare a peşterii au decis că acesta trebuie conservată. Prin urmare, cariera de la Chişcău a fost închisă. Mai târziu, cercetările din Peştera Urşilor au fost continuate de marele explorator român Emil Racoviţă urmând ca cinci ani mai târziu, la 14 iulie 1980, aceasta să poată fi vizitată de oricine, o bună parte a peşterii fiind amenajată pentru vizitatori şi inclusă în circuitul turistic al ţării. Încă de la bun început, Peştera Urşilor a fost amenajată la nivelul tehnicii mondiale în domeniu, iar de atunci peste 200.000 de turişti de la noi şi din străinătate i-au trecut pragul şi i-au admirat frumuseţile.
Peştera Urşilor are o lungime de peste 1.500 m, fiind compusă din galerii aflate pe două nivele: galeria superioară, lungă de 488 m destinată circulaţiei turiştilor şi galeria inferioară, ce are o lungime de 521 m destinată şi astăzi numai cercetărilor ştiinţifice.
Numele peşterii se datoreză numeroaselor fosile de urşi de cavernă descoperite aici, ea fiind un loc prielnic de adăpost animalelor acum 15.000 de ani. Se crede că, datorită căderii unei stânci, gura peşterii a fost închisă, iar peste 140 de urşi au ramas blocaţi înăuntru. Infometaţi, aceştia s-au atacat reciproc până când au murit cu toţii. De altfel în galeria Emil Racoviţă se poate admira un schelet de urs aflat în poziţia în care l-a surprins veşnicia. Cele patru săli ale peşterii - sala Lumânărilor, sala Spaghetelor, sala Emil Racoviţă şi sala Oaselor - ne întâmpină cu impresionantele stalagmite şi stalactite care au dat naştere unor adevarate opere de artă sculptate de Mama Natură: “Mastodontul”, “Draperiile din Galeria Urşilor”, “Portalul”, “Pagodele”, “Lacul cu nuferi”, asemenea celor de ceară, de un alb pur ce lasă frâu liber imaginaţiei oricărui vizitator. În faţa ochilor ni se desfăşoară o lume subterană fantastică, unde apa şi-a croit cu răbdare, picătură cu picătură, o lume numai a ei pe care ne-a dăruit-o cu generozitate, după mii de ani, şi nouă.
Splendoarea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor nu poate fi lense descrisă în cuvinte, aşa cum nici măcar imaginile foto sau video nu pot surprinde ceea ce ochiului îi este dat să vadă cu adevărat. Acolo, în măruntaiele pământului, o minunată “catedrală” a naturii ţi se desfăşoară în jurul tău. Albă, frumoasă şi tăcută. După un tur complet, ieşim nu fără regret la lumina soarelui cu promisiuna că vom mai reveni.
Măreţia şi succesul la public ale Peşterii Urşilor ne bucură şi ne întristează în acelaşi timp. Ne bucură pentru că, acolo, oameni cu adevărat iubitori ai naturii au ştiut să prezinte peştera miilor de turişti care au venit să o vadă. Ne întristrează pentru că ştim, şi în curând vă vom prezenta şi un fotoreportaj pe această temă, că aici, în Valea Jiului, undeva ascunsă între stâncile de la “graniţa” Vâlcanului şi Retezatului există una dintre cele mai bogate şi cele mai spectaculoase zone castice din Europa. Puţini sunt însă cei care, din pricina accesului destul de dificil au pătruns în vreuna din peşterile din zona Câmpuşelului şi care pot confirma că acestea egalează, prin frumuseţe, deja celebra Peşteră a Urşilor. Trăim însă cu speranţa că într-o bună zi, autorităţile vor avea disponibilitatea de a cerceta şi amenaja pentru turişti şi frumoasele peşteri de lângă noi, ferindu-le în acelaşi timp de distrugerile vânătorilor de comori. Până atunci paşii ni se vor îndrepta spre alte spectaculoase lumi subterane care ne aşteaptă spre a fi vizitate şi admirate.

Iarna pe uliţă la Câmpu lui Neag

Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, de câte ori - privind de pe ferestrele cu termopan, pe care nici măcar promoroaca nu se mai lipeşte ! - nu vă e dor de iernile copilăriei ? Acele ierni în care, înfofoliţi cu căciulă, mănuşi şi fular de lână, cu câteva rânduri de haine pe dedesubt, trăgeam de săniuţele noastre din fier forjat şi lemn de brad, pe uliţele copilăriei, prin nămeţii dintre blocuri sau pe câte o coastă invadată de copii gălăgioşi şi zburdalnici, ca în poeziile lui Coşbuc.
Pentru mulţi, astăzi, acele vremuri par doar de poveste. O frumoasă poveste pe care binefacerile societăţii moderne pare să ne fi răpit orice posibilitate de a o putea retrăi sau de-a o putea arăta copiilor noştri. În oraşe, zumzetul săniilor cu zurgălăi este înlocuit de clacsoanele nervoase ale şoferilor grăbiţi; pârtiile au dispărut sub asaltul urbanistic, fiind înlocuite de alte case, blocuri, magazine sau cimitire. Nici măcar rost de bulgăreală nu prea se arată cu o zăpadă care, când e prea fleoşcăită, când e îngheţată bocnă.

Cu toate acestea, pentru noi, cei din Valea Jiului, Dumnezeu a lăsat un loc în care toate aceste bucurii ale iernilor copilăriei mai pot fi trăite la aceeaşi intensitate. Este un loc în care timpul pare să se fi oprit în loc şi iarna pe uliţă are acelaşi farmec pe care, sunt sigur, cu mare plăcere, vi-l aduceţi aminte. Acest loc, pe care vă invit să-l vizităm împreună, în reportajul nostru din această săptămână, e la doar o aruncătură de băţ de “lumea civilizată”, la capătul satului momârlănesc Câmpu lui Neag, în locul cunoscut drept Cheile Buţii, Câmpu-şelu şi Câmpu Mielu. La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte…
Tot aşa, călătorul care poposeşte în vremurile acestea la Cheile Buţii are bucuria de a-şi regăsi, aidoma, toate poveştile copilăriei. Poveştile în care iarna e iarnă, cu omăt alb, pufos şi numa’ bun de adunat bulgări în palme ori de croit derdeluş pe coastele domoale de pe fânaţe, între brazi încărcaţi de promoroacă şi clăi galbene, ninse. Aici, în Cheile Buţii, chiar dacă “drumul lui Băsescu” a atras ca un magnet oameni cu dare de mână care şi-au ridicat cabane şi vile la poalele Retezatului, chiar dacă motoarele maşinilor de teren torc anevoios la deal şi la vale pe drumul săpat între munţi, pe malul Jiului de Vest, până aproape de izvoarele acestuia, timpul pare să se fi oprit totuşi în loc pentru a le aminti celor ce vin să-şi petreacă un frumos sfârşit de săptămână pe aceste meleaguri, de frumuseţea iernilor copilăriei.
Departe, la mai bine de 40 de kilometri de centrul urban al Văii Jiului şi la mai bine de 10 kilometri de cel mai apropiat sat, cătunul Câmpuşelului se deschide ca o fereastră spre o lume demult uitată. Nici nu e de mirare că aici, mai ales la sfârşit de săptămână, vin sute de copii, însoţiţi de părinţi şi bunici, pentru o zbenguială voioasă în omăt şi pentru câteva ture de săniuş pe derdeluşul improvizat la poalele Retezatului. Nu încape vorbă şi nu-i nici chip de îndoială că aici, la Câmpuşel, iarna se trăieşte la fel ca-ntr-o poveste.
Dincolo de poveste, nu e rău să ştiţi că aici, unde se află principala poartă de intrare în Munţii Retezat, popasul turistic nu înseamnă doar zăpadă, ci şi plăcerea de a fi oaspete al oamenilor locului. La Cabana Cheile Buţii, cel mai cunoscut complex de cazare din zonă, gazdele sunt pregătite să-şi mulţumească oaspeţii după toate gusturile. Şi pe ale celor ce doresc să-şi amintească trăirile neasemuite ale vieţii la ţară, cu focul trosnind în sobe şi cu pricoiţa în spinare, dar şi ale celor care s-au deprins ireversibil de viaţa în spaţii largi, cu încălzire centrală şi baie de lux în preajma dormitorului. Aşa au reuşit gazdele din Cheile Buţii să-şi mulţumească toţi oaspeţii. “Am trasformat un spaţiu pustiu într-un loc primitor în care vă întâmpinăm cu o cană de vin, cu găteli româneşti şi cu bucurie în suflet. Puteţi să zăboviţi oricât la Chei, căci la noi calendarul a rânduit timpul numai cu ceasuri bune şi norocoase ! Şi de mai bine de un deceniu, Cheile Buţii le povestesc călătorilor de prin toate părţile legendele munţilor Retezat ! Vă aşteptăm la Chei şi mult ne-om bucura de cinstea pe care ne-o aduceţi”, grăiesc gazdele, în cel mai pur şi cel mai simplu grai momârlănesc.
Nu doar cabanele şi cabanierii sunt gazde primitoare în satul de la capătul Văii Jiului. La orişice poartă veţi fi bătând, de la Uricani la Valea de Brazi şi până hăt dincolo de Câmpu lui Neag, din ocol nu se vor slobozi câinii, ci vă vor întâmpina oameni primitori, bucuroşi de oaspeţi, gata să vă aşeze la loc de cinste în jurul mesei lor, la un cârnaţ afumat, o gură de slană cu brânză şi ceapă şi, musai ca de bună voie, un păhăruţ de pălincă dreasă cu un trânc de mere aşa cum numa’ momârlanii adevăraţi ştiu să le facă. Veţi auzi de la aceşti oameni frumoasele poveşti ale Iorgovanului dar şi tristele poveşti cu oameni răi care, pentru puţin cărbune, au ras de pe faţa pământului unul dintre cele mai frumoase sate tradiţionale româneşti (Câmpu lui Neag), lăsând în locul acestuia o uriaşă văgăună de pământ pe care, după închiderea minei, autorităţile au umplut-o cu apă din Jiu dând naştere unui lac cu perspective de agrement.
...La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc, care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte ! De vă e dor de iernile copilăriei, de plăcerea jocului cu bulgării de zăpadă, de gustul pitei cu untură şi ceapă sau al ceaiului din mentă sălbatică, mergeţi, chiar şi pentru câteva ore, în Cheile Buţii.

Tiberiu VINŢAN