Presa şi... capra vecinului

În manualele de jurnalism se spune că rolul ziaristului este acela de a fi un intermediar între cei care crează eveniment şi cei care sunt beneficiari ai acestui eveniment. Cum însă la noi există atât de multe manuale alternative, şi în acest domeniu lucrurile par că au luat-o razna. Din simpli “cronicari ai timpului prezent”, jurnaliştii au devenit adevărate vedete de televiziune, de spectacol, oameni atotoştiutori, specialişti în orişice domeniu. Ei dau vredicte, pun etichete, stabilesc priorităţi, dau indicaţii, critică… Sunt însă tot mai puţini cei care informează corect, după regulile din esenţialul “Manual de jurnalism”. Pe care foarte puţini sunt cei care au avut răbdarea (sau interesul !?) să-l răsfoiască vreodată.
Nu ştiu cât de mulţi dintre cititorii noştri vor fi tentaţi să citească până la capăt acest editorial pe un subiect pe care însăşi “Manualul de jurnalism” îl situează la coada interesului pentru publicul larg. Cu toate acestea, chiar cu riscul ca acest editorial să fie citit doar de cei câţiva jurnalişti ai Văii Jiului, mă simt dator să-l aştern în pagină.
În bogata noastră regiune mediatică, în Valea Jiului, pre-sa suferă nu doar de vedetism, ci de un sindrom mult mai grav şi mult mai periculos, aproape patologic: invidia. Deşi trăim într-o zonă în care experienţa momârlanilor spune că “dacă cineva are cu o oaie mai mult ca mine, mai îmi cumpăr două !”, politica managerială a oamenilor de media de la noi nu poate, din nefericire, trece de nivelul “să moară capra vecinului”.
Bunăoară, deunăzi, la o emisiune televizată (la care, din raţiuni ce ţin de afaceri, nu am putut fi prezent) “mogulii” din Vale s-au certat, aud, ca “chiorii”, pe tema finanţării presei. Cine sunt cei care dau bani pentru presă, cine şi ce comandă pentru aceşti bani, cine şi de ce scrie împotriva unora sau a altora, cine e “campionul” calomniatorilor ş.a.m.d. Subiectul în sine este unul de toată ruşinea, care nu face cinste niciunuia dintre distinşii mei colegi de breaslă.
Nu încape vorbă că Va-lea Jiului este o zonă cu foarte multă presă. Cu mult prea mul-tă presă. Cu exagerat de multă presă. Însă în mod cert, nu invidia, nu răutatea, nu calomnia este cea care poate pune ordine (şi) în acest domeniu. Sigur că pentru “mogulii de tip tonomat” din presa locală, unii dintre ei “importaţi” în perioadele electorale de la Centru, scandalul în presă cu presă pare o metodă simplă generatoare de audienţă, de tiraj. Sigur că e foarte uşor să-ţi dai cu părerea despre ceilalţi, atunci când conduci (vorba vine !) o foaie, un ziar, o televiziune, cu un buget în care cheltuielile existenţiale (tipar, dotări, salarii) sunt rezolvate de “mogulii” din spatele cortinei, de cei care alimentează “ziariştii tonomat”. Mai greu este când trebuie să fii şi ziarist, şi manager de firmă, şi prieten, şi om. În ceea ce mă priveşte, în-cerc să combin toate aceste, încă mai cred, calităţi. Mulţi dintre cei care mă cunosc spun că e bine. Mulţi sunt însă şi cei care spun că nu. E adevărat, de multe ori, când trag cu ochiul la “capra vecinului”, mă roade un sentiment de regret, dar în niciun caz de invidie.
Încă mai cred că pot să-mi fac meseria după regulile “Manualului de jurnalism”. Chiar dacă asta înseamnă să nu pot deveni vreodată o vedetă, un “mogul” capabil să dau verdicte, să pun etichete, să stabilesc priorităţi, să dau indicaţii, să critic ! Înseamnă că nu sunt ziarist ?

În căutarea moţilor, pe valea Arieşului

Se spune că “inima” României bate în Ţara Moţilor, pe frumoasa vale a Arieşului, un alt ţinut rupt din Rai cu care Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră. Am pornit, pentru a descoperi aceste locuri pline de legende şi frumuseţi, trecând din judeţul Hunedoara în Alba, prin trecătoarea Detunatelor, de la Brad la Abrud şi de aici, mai departe, prin Câmpeni, spre Albac şi Vidra, locul de unde şi-au ridicat glasul Horea şi Iancu.
În “ţara aurului” minunile naturii ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor, străluncind parcă la fel ca neasemuita bogăţie a subsolului. Chiar şi imensa haldă de steril auriefer de lângă Abrud are un farmec impresionant, aducând, prin formele sale, cu dunele de nisip fin din deşertul Sahara. Dar adevăratul spectacol al naturii, ţi se arată după ce ieşi din Câmpeni şi până la “tânăra” staţiune turistică Arieşeni, de-a lungul celor mai bine de 100 de kilometri prin “Ţara de Piatră”, atât de frumos descrisă de Geo Bogza.
Trecerea prin satele moţilor, care păstrează încă naturaleţea şi frumuseţea vieţii de la ţară, este o experienţă de-a dreptul încântătoare. Oameni aşezaţi, harnici şi primitori, moţii din “Ţara de Piatră” sunt şi astăzi, indiferent de vârstă, oameni de neclintit. Nimeni de pe aici nu ar da, pentru nimic în lume, viaţa grea de la ţară, pe cea de la oraş. Cândva, cum scrie Geo Bogza, stăpânirea a încercat să-i mute la câmpie, în Banat. Oamenii au fugit însă înapoi în munţi, între Detunatele lor, şi nimeni nu i-a mai putut clinti de acolo. De atunci se spune că moţii sunt cei mai încăpăţânaţi dintre români.
Pe valea Arieşului, de la Câmpeni la Vârfurile şi de la Vidra la Gilău, în “Ţara Moţilor”, minunile naturii ţi se dezvăluie la tot pasul. De la spectaculoasele creste ale Apusenilor şi până la jocurile de culori ale toamnei “pictate” cu frunzele verzi ale brazilor şi ruginii ale pădurilor de foioase şi până la impresionantele cascade şi peşteri de gheaţă.
Aici, la mai puţin de 10 kilometri de centrul comunei Gârda de Sus, se află peştera Scărişoara, singurul loc din ţara noastră unde gheaţa nu se topeşte niciodată. Peştera Scărişoara este prima cavernă declarată monument al naturii din România. Nici nu e de mirare dacă avem în vedere că, pe o suprafaţă de 200 de hectare, această peşteră adăposteşte cel mai mare depozit de gheaţă fosilă din ţară (75.000 mc), care conservă o informaţie paleoclimatică cu o vechime de peste 450.000 de ani, oferind chiar şi turistului neavizat un spectacol al naturii desebit de impresionant.
Tot aici, în imina Apusenilor, se află câteva chei săpate de apele “tăioase” între crestele munţilor, a căror frumuseţe nu poate fi redată nici de cel mai performant obiectiv al camerei foto: Cheile Ponorului, Cheile Galbenei, Cheile Ordăncuţii. Şi tot aici se află unicele peisaje ale cascadelor Vârciorogului, Patrahăiteştilor sau Pişoaiei.
Drumul naţional de la Gârda (jud. Alba) spre Vârfurile (jud. Bihor), trece printr-una dintre cele mai tinere staţiuni turistice din ţara noastră: Arieşeni. Situată în apropierea seme-ţelor vârfuri muntoase ale Apusenilor - Curcubata Mare, Curcubata Mică, Piatra Grăitoare, Găina, Ţapul şi Călineasa - staţiunea turistică Arieşeni a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare spectaculoasă. Pensiuni moderne, dar cu o arhitectură specifică locurilor arhaice din Ţara Moţilor şi cu o bucătărie ardelenească inegalabilă, în care preparatele din vânat proaspăt au un loc aparte, iar pălinca de prune este “vitamina” ca aţâţă la maxim pofta de mâncare a turistului scoborât de pe crestele munţilor, sunt tot atâtea ingrediente care fac din acest loc un ţinut pe care, dacă l-ai cunoscut o dată, nu ai cum să-ţi înfrângi pornirea de a-l revedea, din ce în ce mai des, în orice anotimp. Pentru că pe valea Arieşului, fiecare anotimp are de oferit câte ceva. Ne-am convins de acest lucru, după ce, numai în acest an, am bătătorit acest traseu primăvara, vara şi toamna. Iar gazdele noastre ne asigură că iarna este la fel de spectaculoasă în Arieşeni. Pe cuvânt. Şi, sincer vă spun, îi mare bai să nu crezi un moţ pe cuvânt. Pentru că, pentru un moţ, cuvântul dat, e mai presus de orice legământ.
În Ţara Moţilor, mai mult ca orişi-unde, România este la ea acasă. Aici, fiece casă are arborat, la loc de cinste, drapelul naţional. Aşa cum aici, nu-i om care să nu rostească, cu nedisimulată mândrie, cuvântul “român”. N-ai cum să nu te simţi mândru când vorbeşti cu un moţ despre ce înseamnă să fii român. Îţi va vorbi, negreşit, despre Iancu cel Mare şi te va întreba negreşit dacă ai fost acasă la Avram Iancu. Pentru că, pentru arieşeni, cum le mai place moţilor de pe Valea Arieşului să-şi zică, locul în care se află casa memorială a patriotului paşoptist (în comuna Avram Iancu, fostă Vidra) este, fără altă discuţie, “acasă la Marele Iancu”.
Casa Crăişorului Munţilor este, de afltfel, prima casă de la intrarea în comuna Avram Iancu, dinspre Câmpeni. Nu e o casă de boier, cu toate că Iancu nu a fost un om sărac. Ea ilustrează însă, cât se poate de clar, modul firesc, modest, în care înţeleg moţii să trăiască. Aici se găsesc, în cămăruţa de sub impresionantul acoperiş tipic moţesc, ţuguiat, acoperit cu şindrile de lemn, câteva din obiectele personale ale celui care a fost conducătorul revoluţiei de la 1848 în Transilvania (tunul, săbiile, fluierele şi armele). Tot aici se găseşte originalul “Testament al Iancului”, un document care exprimă în doar câteva cuvinte, dragostea de neam şi ţară care a făcut ca acest moţ din Vidra apuseană să devină cel mai important simbol al românilor: “Ultima mea voinţă ! Unicul Dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care şi după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă, se prefac în nimică. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele ! Avram Iancu”.
De sus, de pe crestele munţilor, aproape de izvoarele Arieşului, şoseaua coboară, printr-o fermecătoare pădure colorată de “umbrele” toamnei spre satele moţilor din Hunedoara. Traseul duce, inevitabil, la Ţebea. Acolo unde, de lângă mormântul lui Iancu, de sub gorunul secular, sentimentul de a fi român devine unul de o mândrie aparte. Aşa încât îţi vine să strigi, cât să se audă-n Detunatele Apusenilor: “Noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni !”
Dacă vă mai îndoiţi că sentimentul de a fi român, de a fi patriot, de a fi naţionalist în cel mai frumos înţeles al termenului este unul depăşit, unul fră folos, unul ruşinos, faceţi-vă drum pentru a trece, fie şi pentru o zi, prin Ţara Moţilor. Acolo unde oamenii şi locurile, deopotrivă minunate, vă vor face să redescopriţi bucuria şi mândria de a fi români. Zău că merită ! Pe cuvânt de... moţ !

Începe şcoala ! O fi bine ? O fi rău ?

În toată tevatura asta cu legile educaţiei şi cu legile salarizării pentru bugetari, un lucru este totuşi sigur: azi începe şcoala ! Cu o zi mai repede decât de obicei…
Sincer, nu ştiu dacă pentru copiii noştri, pentru dascălii lor sau pentru noi, părinţii, ştirea asta e una bună sau rea. Dascălii nu s-au lămurit încă dacă vor avea salariile promise de politicieni, elevii sunt şi mai debusolaţi, neştiind de câte examene vor trebui să treacă în acest an şcolar, iar părinţii cumulează emoţiile elevilor şi profesorilor, neştiind dacă va avea cine să-i mai înveţe carte pe copii şi, în definitiv, dacă toată zdroaba asta cu învăţătura şi şcoala mai merită, într-o societate care se dovedeşte, tot mai mult, cu susul în jos, cu o scară a valorilor în care politicienii, borfaşii, maneliştii şi infractorii sunt în vârful piramidei sociale, iar profesorii, medicii, judecătorii sau poliţiştii, la baza ei.
Acum trei decenii, când am început eu şcoala, lucrurile stăteau cu totul altfel. Generaţia mea ştia foarte exact ce înseamnă “să ai şcoală”. Copiii ştiau că, dacă vor învăţa la şcoală, atunci când vor ajunge mari vor avea un serviciu “domnesc”, că-şi vor îndeplini visul de a fi doctor, învăţător, poliţist sau judecător. În egală măsură, şi cei pentru care şcoala nu era decât o destul de dificilă corvoadă ştiau că fără carte nu vor avea parte de meseria mult visată de şofer, miner, aviator, mecanic sau electrician. Părinţii ştiau, la rândul lor, că dacă-şi trimit copiii la şcoală, în mod sigur aceştia vor avea un viitor, atunci când vor fi terminat studiile. Iar profesorii, la rândul lor, erau convinşi de faptul că munca lor se concretiza în formarea unor viitori “stâlpi” ai societăţii şi a tot atâtor caractere. Poate din aceste motive, la 15 septembrie, atunci când, fără discuţii, începea şcoala, toată lumea era bucuroasă.
Unii zic că acele vremuri trebuiesc uitate. Definitiv ! Nu sunt - Doamne fereşte ! - un nostalgic al acelor vremuri, dar nu pot să nu observ că, în ceea ce priveşte învăţământul, cel puţin, democraţia noastră exagerat de originală nu a adus decât un haos generalizat. Pe vremea mea, atunci când mergeam, în prima zi şi în toate celelalte, la şcoală, ştiam că dascălii mei sunt, în mod sigur, acolo, aşteptându-ne cu drag. Acum, nici copiii şi nici dascălii lor nu sunt foarte siguri că debutul noului an şcolar se şi produce atunci când se anunţă la televizor. De pildă, anul acesta, şcoala ar putea începe în 14 septembrie, dar la fel de bine, pe alocuri, s-ar putea ca evenimentul să nu se întâmple. Sindicatele din învăţământ au anunţat că, acolo un-de dascălii se simt nedreptăţiţi de promisiunile neonorate ale clasei politice, nimeni nu-i obligă să nu protesteze prin absenţă la festivitatea de deschidere. Tot aşa, sindicatele din învăţământ i-au atenţionat pe politicienii care, de regulă, se îmbulzesc la festivităţile de deschidere a anului şcolar, doar-doar or mai culege oareşice votanţi, că prezenţa lor în curtea şcolii i-ar putea determina pe dascăli să plece acasă şi să-i lase gură-cască în mijlocul copiilor. În atari condiţii, nu ne mai mirăm de ce copiii, da-că-i întrebi când începe şcoala, nu mai au atât de multă siguranţă în a-ţi da un răspuns. “E posibil să înceapă azi - spun ei. Asta dacă nu intră profesorii în grevă !”
Nu doar debutul anului şcolar stă, în originala noastră democraţie, sub semnul incertitudinii. Însăşi întregul proces de învăţământ e urmărit de spectrul îndoielii. Generaţia copiilor noştri nu mai este atât de sigură că “dacă ai carte, ai parte !” Copiii noştri simt că dascălii lor, părinţii lor, oamenii în general, au tot felul de probleme. De la lipsa banilor până la incertitudinea locului lor de muncă. Asta cu toate că, fiecare spune că, la rândul lui, a învăţat de şi-a tocit coatele pe băncile şcolii.
Copiii noştri au devenit mai atenţi şi mai lucizi la realităţile cotidiene decât cei mai subtili şi bine pregătiţi analişti. Fiul meu, de exemplu, vrea să se facă, pur şi simplu, preşedinte. Sau măcar senator ori deputat. De ce ? “ E cea mai uşoară meserie - spune el. Nu-ţi trebuie multă şcoală, pentru că nu trebuie să faci nimic, decât să te plimbi toată ziulica prin lume, să chefuieşti la tot felul de petreceri, să vorbeşti mult la televizor şi să te ai bine cu şeful de la partid. Iar pentru toate astea, câştigi şi cei mai mulţi bani !”

Tiberiu VINŢAN

La Bâlea Lac, pe „acoperişul” României

Alte zile libere, altă destinaţie...
Chiar dacă trăim într-o zonă muntoasă, alegem ca destinaţie de relaxare tot muntele. De data aceasta ne îndreptăm spre cel mai spectaculos lanţ muntos al României - Munţii Făgăraş. Pentru că ne place să facem turism, dar fără să depunem un efort fizic consistent, ne urcăm în maşină şi programăm ajutorul nostru de nădejde, GPS-ul, cu destinaţia: Bâlea Lac. Pentru a ajunge sus, la cota 2030 m, trebuie să străbatem Transfăgărăşanul.
Transfăgărăşanul sau DN7C, în limbaj de trafic, este unul din cele mai spectaculoase drumuri din România, drum care leagă regiunea istorică a Transilvaniei de Muntenia. Şi cum pentru cei care doresc să se “aventureze” pe Transfagărăşan, este recomandat să o facă dinspre Sud spre Nord, prima noastră oprire demnă de consemnat, pe acest traseu, este Curtea de Argeş. Aici vizităm, fireşte, Mănăstirea Basarabilor. Oricât am fi de grăbiţi, nu putem să nu admirăm măreaţa ctitorie a lui Neagoe Basarab, construcţie pentru care, aşa cum spune legenda, meşterul Manole şi-a sacrificat soţia zidind-o de vie la temelia bisericii. Aici tot aerul e încărcat de mister şi parcă îţi vine să te apropii de ziduri şi să aculţi cu atenţie dacă nu auzi suspine: “Manole, Manole/Meştere Manole/Zidul rău mă strânge/Viaţa mi se stinge” . Ne oprim la fântâna meşterului Manole, despre care legenda spune că ar fi, de fapt, izvorul care a luat fiinţă în locul unde s-a prăbuşit Manole după ce a încercat să zboare de pe acoperişul bisericii, cu aripi de şindrilă. Sergiu, cel mai mic membru al grupului nostru turistic, nu cunoaşte încă legenda celebrului meşter, drept pentru care trebuie să îi explicăm pe limba lui că arta şi creaţia cer sacrificii care, de cele mai multe ori, rămân nerăsplătite. După ce admirăm îndeajuns exteriorul, ne îndreptăm spre interiorul bisericii la fel de spectaculos şi celebru. Aici îşi dorm somnul de veci Neagoe Basarab şi familia sa, dar şi regii României: Carol I şi soţia sa, Elisabeta; Ferdinand şi soţia sa, regina Maria.
Pornim la drum cu următoarea oprire obligatorie la lacul de acumulare Vidraru. Despre celebrul baraj ştiam câte ceva din ce învăţasem la şcoală, anume că a fost, la momentul inau-gurarii, al cincilea în Europa şi al noualea în lume între construcţiile similare; că este un baraj din beton cu dublă curbură realizat din 22 de ploturi verticale, având înalţimea de 166,60 metri şi o lungime la coronament de 307 metri, fiind traversat de nouă galerii orizontale interioare. Impresionanta construcţie se sprijină pe versanţii munţilor Pleaşa şi Vidraru, iar turbinele şi generatoarele electrice ale hidrocentralei asigură o producţie de energie, într-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an. Ştiam deci câte ceva, dar în niciun caz nu eram pregătiţi pentru ce ochiul avea să ne vadă: o megastructură aflată în perfectă armonie cu mediul natural. În depărtare zărim deja imaginea Munţilor Făgăraş, în timp ce de aproape zărim imagini ale stâncilor ce se oglindesc în lacul ameţitor de cristalin. Imediat lângă coronamentul barajului se înalţă un turn prismatic înconjurat de o scară ce urcă la o platformă care ne oferă o minunată privelişte asupra munţilor şi a lacului. Pe această terasă se află o imensă statuie reprezentand un Prometeu gigantic, operă a sculptorului Constantin Popovici, cunoscută sub denumirea de Statuia Energeticianului.
E atâta frumuseţe şi linişte în jur, chiar dacă zona este intens vizitată, încât doar bănuim forfota uzinei aflată undeva sub noi, îngropată în inima muntelui. Şi pentru a doua oară într-o zi ne închinăm în faţa geniului creator al omului.
După ce ai lăsat în urmă lacul Vidraru, lucrurile încep să devină, pas după pas, din ce în ce mai spectaculoase. Natura a creat aici un adevărat Paradis. În doar câteva minute, urci la o diferenţă de nivel de 500 de metri, iar hăurile care se cască de o parte sau de alta a şoselei, ea însăşi o minune a ingineriei, te îmbie să stai cât mai aproape de axul din mijlocul şoselei.
Drumul, presărat de gropi, cu asfaltul “mâncat” de intemperiile vremii, neîngrijit, vrea parcă să ne oblige la întoarcere, la renunţare. Din fericire, din loc în loc, poţi opri pentru a căsca gura la ce a putut face omul aici, într-o zonă care aduce mai întai a El-veţia, iar apoi a Himalaya, pentru ca, odată urcat din nou la volan, să realizezi că, de fapt, este un peisaj autentic de... România. Cine să se mai enerveze însă de lipsa de calitate a drumului, când în jurul tău se deschide o altă lume. Tolerant, ca tot românul, găseşti şi scuze celor de la administraţia drumurilor. În fond, starea drumului este afectată şi de căderile massive de zăpadă, drumul fiind închis circulaţiei auto de la 1 octombrie la 1 iunie.
Urcăm, târâş-grăpiş, pe serpentine ameţitoare, trecem prin mai multe tunele şi viaducte spre vârf, acolo unde se află “acoperişul” României. La un moment dat, străbatem un tunel de 887 m (potrivit indicatorului, cel mai lung tunel rutier din România), tunel care desparte două judeţe (Argeş şi Sibiu), la capătul căruia se află punctul nostru de destinaţie: staţiunea Bâlea Lac. Suntem sus pe creastă, la o altitu-dine de 2034 m. Parcăm şi ne grăbim spre lacul glaciar care se arată, în toată splendoarea lui, chiar în faţa noastră. Căldarea glaciară Bâlea adaposteşte emblematicul lac cu cea mai frumoasa cabana semilacustră. Lacul Bâlea are 360 m în lungime, suprafaţa de 46508 mp şi adâncimea de 11,35 m. Şi mai are ceva: o apă cristalină, de-ţi vine să o sorbi din priviri. Realizăm de ce, în anul 1932 lacul Bâlea şi o suprafaţă de circa 180 de hectare în jurul acestuia au fost declarate rezervaţie ştiinţifică. Peisajul este spectaculos pe timp de vară (cu condiţia să ai parte de vreme bună), dar dacă vrei ceva cu adevărat senzaţional, trebuie să vizitezi lacul şi regiunea iarna. Şo-seaua este închisă pe trimpul iernii, dar aici se poate ajunge comod cu telegondola dinspre Făgăraş, de la Bâlea Cascadă. Iubitorii Zăpezilor vin aici mai ales pentru celebrul hotel de gheaţă, care se construieşte în fiecare an, chiar pe oglinda îngheţată a lacului. Cum se întâmplă întotdeauna la munte, chiar dacă spectacolul naturii ne încântă, o foamea de lup ne dă ghies, astfel că ne îndreptăm spre cabană. Cabana Bâlea Lac este situată pe peninsula ce înaintează în lacul glaciar Bâlea, fiind înconjurată din trei părţi de apă. Actuala cabană este reconstruită (din anul 2000) pe vechea cabană (dată în folosinţă în 1904, care a fost distrusă într-un incendiu în 1995) Camerele (duble, cu 4-6 locuri, cu 10 locuri sau apartament) sunt situate pe nivelurile 1 şi 2 ale cabanei şi sunt dotate cu baie proprie, mobilier din lemn de răşinoase şi paltin, cu vedere spre pei-sajul splendid înconjurator. Mânca-rea este aici ca la mama acasă iar ospitalitatea tipic nemţească, ne face să ne simţim cu adevărat bine.
Coborârea dinspre Bâlea Lac spre Făgăraş, primul oraş de la poalele muntelui, este la fel de spectaculoasă. Desigur, drumul este, din păcate, la fel de greu, oblâgând şoferul la scene de cascadorie şi maşina la un chin pe care doar bucuria de a fi atins “acoperişul” României te face să-l poţi trece cu vederea. Dincolo însă de acest inconvenient, rectificabil cu puţin voin-ţă din partea autorităţilor administraţiei rutiere, Bâlea Lac este o destinaţie de vacanţă pe care o recomandăm cu toată convingerea.

Marile sperante

Ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, plăcerea de a citi şi, mai apoi, de a scrie în ziare îmi alunecă, de fiecare dată, pe o pantă a dezgustului cu fiecare clipă care ne apropie mai mult de o nouă campanie electorală. Iar ca mine sunt, cred cu convingere, tot mai mulţi cititori de ziare. Şi, poate, şi mulţi scriitori de ziare.
Cum să nu fie aşa când politica românească pare să nu mai fie doar o interesantă şi importantă parte din viaţa noastră, a tuturor, ci seamănă, din ce în ce mai mult, cu o golăneală… Cum să nu fie aşa, când discursul politic se îndepărtează de eleganţa mânuirii meşteşugite a cuvinetlor şi a frazelor şi seamănă, din ce în ce mai mult, cu o manea ieftină… Campanile electorale nu mai sunt de multă vreme, în spaţiul românesc, o “luptă” de idei, un duel al lorzilor, ci o bălăcăreală continuă, de la cel mai mic şi până la cel mai înalt nivel. Din nefericire, presa - catalizatorul discursului politic, nu mai este nici ea ce a fost. Ba chiar mai mult decât atât. Mult prea mulţi ziarişti par să-şi fi uitat rolul de moderator al vieţii politice, de “câine de pază al democraţiei” şi au trecut, cu arme şi bagaje în vreuna din taberele politice. Rolul de formator şi informator al ziaristului faţă de opinia publică s-a schimbat în cel de ţesător de intrigi, promotor de scandaluri, purtător de dezinformare. Presa, în bună parte, s-a manelizat, laolaltă cu clasa politică românească. Ancheta, informaţia, nota de presă au devenit doar unelte ale bălăcălerelii politice, iar limbajul mediatic, la fel precum cel politic, a depăşit barierele bunului simţ. Reportajul, poate cel mai frumos gen publicistic aflat la îndemâna ziaristului, aproape că a dispărut din paginile ziarelor.
Cu toate acestea, după 20 de ani de meserie, în ciuda evidenţelor care par să susţină contrariul, încă mai cred că la finele acestui an pentru naţiunea română expiră fatidicul termen pe care ni l-a dat Silviu Brucan şi vom scăpa de stigmatul caracterizării drept “stupid people”. Apropiaţii îmi spun că sunt însă prea optimist.
În ciuda evidenţelor, cred însă că România merită să devină, politic, mediatic, economic şi social, o ţară europeană. O ţară de ţinută şi cu ţinută. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie ca politicienii din vârful clasei politice româneşti să facă dovada, în campania electorală pentru prezidenţiale, că au clasă. Că sunt politicieni rasaţi, stilaţi, eleganţi şi nu nişte cimpanzei puşi mereu pe harţă. Din păcate, cu mai puţin de o lună înainte de startul bătăliei politice, lucrurile nu stau deloc aşa. Unul dintre prezidenţiabilii promotori ai eleganţei în discursul politic, Prinţul Duda, a ieşit, oarecum scârbit, din scenă. Odată cu acest pas, sondajele consemnează o nouă scădere a interesului cetăţenilor pentru prezenţa la vot.
Poate că acum, în ultimul ceas, cei rămaşi în cursă au şansa de a demonstra că pot deveni artizaţi ai schimbării clasei politice româneşti, că pot face posibil ca românii să scape, după 20 de ani, de stigmatul lui Brucan, că ne pot face să ne întoarcem din nou privirea, cu plăcere, spre politică şi spre politicieni, că ne pot face să avem, mai mulţi de 30% dintre noi, încredere în preşedintele României. Indiferent care dintre cei ce râvnesc la acest titlu, va fi acela.
Prietenii îmi spun că sunt prea optimist. Îmi place însă să cred că şi noi, ceilalţi 70% dintre românii care vedem o altfel de politică şi un altfel de discurs decât scandalul şi bălăcăreala vom primi în cele din ur-mă, satisfacţie. Şi aş mai vrea, ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, să-mi recapăt bucuria de a citi şi de a scrie cu plăcere. Despre politică, despre politiceni, despre noi, despre România.

Tiberiu VINTAN

La cazane – locul unde „fierbe” Dunarea

La numai 200 şi ceva de kilometri, pe ruta Petroşani - Drobeta Tr. Severin - Orşova - Moldova Nouă, Dunărea oferă un spectacol al naturii pe care, măcar o dată în viaţă, trebuie să-l vedeţi. Este vorba despre aşa-numitele “cazane” mici şi mari, de pe clisura Dunării, locuri de basm în care natura se întrepătrunde cu istoria. Am testat traseul de câteva ori, atât pe uscat, cât şi pe apă, ultima dată la sfârşit de august. Cu toate că traseul este de o minunăţie greu de descris şi pe şoseaua care “curge” prin Defileul de pe malul Dunării, între Dubova şi Ogradena, pentru a te bucura din plin de farmecul oferit de peisajul din clisura Dunării, care este declarat, pe bună dreptate, monument unic al naturii în Europa, cea mai bună alegere este navigarea pe Dunăre, cu vaporaşul, barca sau şalupa. Ne-am îmbarcat şi noi într-o şalupă (închi-rierea unui astfel de mijloc de navigaţie costă între 300-500 de lei, cu cârmaci cu tot) la Orşova şi am pornit într-o splendidă aventură. Aflăm că înaintea construirii barajului de la Porţile de Fier, lăţimea minimă a fluviului în cazane era de numai 150 m. Întrucât debitul de apă trebuie să treacă prin această "spărtură", pe alocuri adâncimea apei atinge chiar şi 100 metri, iar curenţii din adâncuri sunt extrem de puternici, la suprafaţă apa dând aparenţa de fierbere. Nu e de mirare de ce, pe vremea comunismului, când mulţi români îşi căutau drumul spre libertate încercând să treacă Dunăre înnot, şi-au găsit sfârşitul în apele înspumate ale Dunării. Barajul a mai încetinit din viteza curentului, care depăşea 5 m/s (18 km/h). De o parte şi de alta a Dunării se văd drumuri, adevărate minuni inginereşti, care trec prin multe tuneluri (pe malul sârbesc) ori săpate în stâncă (pe malul românesc), cu portiuni deseori deosebit de înguste. Pe acest drum, în Serbia, se zăreşte la un moment dat, un ou uriaş. Ghidul nostru ne spune că potrivitg legendei, acest ou este chiar un veritabil ou de dinozaur, pietrificat în timp. De partea cealaltă, pe malul românesc, în zona vărsării râului Mraconia, se deschide impunătoare, o stâncă în care a fost săpat chipul regelui dac Decebal. Construcţia impunătorului monument, înalt de 55 de metri şi lat de 25, a început în 1998 sub auspiciile Fundaţiei Europene patronate de Iosif Constantin Drăgan, mulţi ani liderul clasamentului celor mai bogaţi oameni din România. Ea a fost amplasată aici, ca o replică a monumentului “Tabula Traiana”, săpat în stângă de romani în secolul I, vizibil şi astăzi la câteva sute de metri în aval. Aceasta consemnează începutul drumului suspendat al lui Traian pe teritoriul Daciei (40 km). Se spune că, într-o perioadă secetoasă (în jurul anilor 1835) odacă ci scăderea nivelului apelor, se vedeau ieşind din apă 20 de piloni ai fostului pod a cărui lăţime se întindea pe 1134,9 metri. Pâna la construirea barajului de la Porţile de Fier I, pe lângă căpitănia portului Orşova funcţiona o echipă specială de pilotaj, singura autorizată să conducă navigaţia pe zonele periculoase ale Dunării, prin cazane. Tot aici, la intrarea în cea mai frumoasă porţiune din defileul Dunării - Cazanele mari - la poalele muntelui Ciucaru Mare se află Mănăstirea Mraconia. Mănăstirea Mraconia a cunoscut toate vitregiile istoriei, începând de la pustiirea năvă-litorilor, plata peşcheşului, stăpâniri străine şi până la a fi înghiţită de apă. După unele mărturii documentare se crede că a fost ctitorită încă din anul 1453 fiind, de mai multe ori, distrusă şi re-construită. Construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I, în anul 1967, a făcut ca aşezământul să fie demolat, ruinele sale fiind inundate de apele Dunării. Mănăstirea nu a mai primit dreptul de a fi reconstruită în alt loc. Datorită soartei sale, aceasta a ajuns să fie cunoscută sub numele "Mănăstirea de sub ape, Mraconia". Abia în anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, finalizată în 1999-2000. Actuala biserică poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ai Sfintei Treimi. Printre minunăţiile care se deschid în faţa ochilor în îngustul defilul al cazanelor se numără cleanţurile albe şi prăpăstioase ale Ciucarului Mare (316 m), pe malul românesc, şi vârfurile semeţe ale muntelui Veliki Strbac (768m), pe malul sârbesc. La un moment dat, din apă iese ca o suliţă stânca Babacai, folosită în trecut pentru vămuirea vaselor care treceau pe Dunăre. Pe malul românesc, în pereţii Ciucarului Mare, natura a săpat şi un peisaj carstic nea-semuit. În peretii stâncoşi se deschid mai multe guri de pesteră, dintre care două sunt mai impor-tante: Gura Ponicovei şi Veterani. Peştera Gura Ponicovei prezintă mai multe niveluri de galerii în care apa şi timpul au creat stalactite şi stalagmite de forme şi mărimi diferite, domuri şi coloane, perle de cavernă, draperii etc. Pestera Veterani este cunoscută din timpuri străvechi, fiind consa-crata de daci drept sanctuar al zeului Zamolxis. După 3-4 ore, cât este durata medie a unui taseu prin cazanele Dunării cu vaporaşul sau şalupa, apare inevitabil pofta de mâncare. Oferta restaurantelor din zonă este, din fericire, extrem de variată. De la Orşova la Dubova, pe malul Dunării, veţi găsi restaurante şi pensiuni care vă oferă nu doar deliciul unei veritabile mese pescăreşti cu produse proaspete, pescuite chiar din apa Dunării, ci şi un cadru natural în care o ciorbă sau o saramură de peşte, aşezonate cu un vin de Mehedinţi, sunt îmbogăţite de starea de bine pe care ţi-o dă curgerea liniştită a apelor Dunării. Iar sentimentul poate fi trăit, la fel de spectaculos, pe unul din restaurantele plutitoare care circulă, în sus şi-n jos, pe defileul Dunării.
Pentru a vedea şi a trăi din plin bucuria unei aventuri unice prin Defileul Dunării aveţi nevoie doar de o singură zi. Cu toate că, cine vine aici odată, negreşit o va face de alte zeci sau poate chiar sute de ori.

Tiberiu VINŢAN

SCENARII ŞI SCENARIŞTI

Până la urmă, preşedintele LSMVJ, Zoli Lacataş, are foarte mare dreptate atunci când afirmă că trăim într-o zonă în care tot felul de scenarişti de ocazie ţes intrigi şi scenarii demne mai mult de subiectul unor telenovele, decât de soarta celor peste o sută şi ceva de mii de oameni care trăiesc în Valea Jiului.
Nu o dată, în poşta electronică a publicaţiilor Grupului “Exclusiv”, pe telefoane sau chiar în cadrul diferitelor întâlniri aşa zis de “taină”, am primit note informative şi dezvăluiri acuzatoare la adresa unora sau a altora dintre oamenii aflaţi în diverse puncte “cheie” din structura socio-economică sau politico-administrativă din zonă. Nu m-am grăbit însă, precum alţi distinşi colegi, să le arunc în foaie de dragul goanei după senzaţional, şi am preferat să le ţin în mapă, preţ de o trainică verificare. O statistică pur personală, pe care am făcut-o la sugestia colegului Sorin Blada (corespondentul regional al Agenţiei Rompres) mi-a dezvăluit o tristă realitate: mai bine de jumătate din aceste informaţii “bombă” s-au dovedit a fi pure speculaţii sau intoxicări mediatice.
Este un context care ne face, inevitabil, să ne punem o întrebare: cine şi, mai ales, de ce, are interesul să arunce în media locală, toate aceste diversiuni, toate aceste acuzaţii care incită la ură, la dezbinare ? Un posibil răspuns îl veţi găsi chiar astăzi, în interviul pe care ni l-a acordat liderul minerilor din Valea Jiului. Zoli Lacataş este unul dintre oamenii care, în ultima vreme, a fost “pus la zid” pe tema cheltuielilor făcute în numele şi pe seama celei mai importante organizaţii sindicale din Valea Jiului. Controalele declanşate de Fisc şi de Ministerul Economiei au relevant cât se poate de clar faptul că LSMVJ este unul dintre cei mai responsabili operatori economici, toate cheltuielile LSMVJ fiind evidenţiate strict în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii şi a actelor normative care guvernează activitatea sindicatelor. Preşedintele LSMVJ crede că intoxicările aruncate în presă, la adresa sa, a colegilor săi, a Ligii, în general fac parte dintr-un scenariu abil pus acum la cale de anumite sfere de influenţă din jurul PSD-ului local, după ce aceştia au pierdut, la intervenţia sindicatelor, acapararea resurselor economice şi sociale ale CNH.
Din fericire, puţine astfel de informaţii, care se vede treaba, fac parte dintr-un scenariu de intoxicare şi manipulare bine instrumentat, şi-au găsit loc şi în publicaţiile Grupului “Exclusiv”. Pentru că “scenariul” pe care-l văd eu în punerea în pagină a sumarului acestui ziar are un alt final. Poate chiar un happy-end.
Am preferat, alături de colegii mei, în ultimii 10 ani, să renunţăm la subiectele de senzaţional, la vânarea scandalului cu orice preţ sau la promovarea ştirilor despre hoţi, bandiţi, criminali ori violatori. Am căutat să le spunem oamenilor, în cea mai mare parte, adevărul. Poate că în campanile electorale, când i-am lăsat mai mult pe politicieni să scrie la ziar, am consemnat şi multe minciuni.
Intrăm astăzi, în cel de-al zecelea an de viaţă al publicaţiei “Afaceri în Valea Jiului”, al cărei spirit s-a născut în toamna lui 2009, după un “scenariu” pe care l-am scris împreună cu un om care a crezut în această nouă concepţie mediatică şi a contribuit la finanţarea primelor numere: Victor Bădârcă.
Azi, după un deceniu pe piaţa locală de media, “Afaceri în Valea Jiului” este o publicaţie de ţinută, un ziar apreciat drept cel mai credibil, cu o creştere constantă în vânzări şi în calitate. Pentru cei care au făcut posibil un astfel de scenariu, aducem azi o nouă veste bună: creşterea numărului de pagini şi trecerea la imprimarea color. Mulţumim de încredere !

Tiberiu VINŢAN

Aventuri pe „drumul lui Basescu”

Pentru orice amator de aventuri rutiere, una dintre cele mai spectaculoase astfel de aventuri este, fără pic de îndoială, parcurgerea traseului Uricani - Câmpu lui Neag - Valea Cernei - Băile Herculane. Cale de aproape 100 de kilometri, natura îţi oferă pe acest traseu frumuseţi care te fac să înţelegi de ce acestor locuri li se spune “colţ de Rai”. Aventura noastră porneşte de la Cabana Cheile Buţii, un loc pe care puţin sunt cei care nu l-au vizitat cel puţin o dată, un loc ce a devenit un reper nu doar pe hărţile turistice, ci şi pe indicatoarele rutiere. De la Cheile Buţii, în sus, spre Cabana Câmpuşel, pe valea Jiului de Vest, drumul, despre care toată spune că ar fi “al lui Băsescu” (pentru că şeful statului este cel care a dat primul semnal de începere al acestor lucrări şi, mai apoi, a vizitat şantierul de câteva zeci de ori) este ca-n palmă, iar în stânga şi-n dreapta lui se deschid peisajele uimitoare ale Parcului Naţional Retezat, considerat a fi printre primele zece minuni ale lumii moderne.
“Drumul lui Băsescu” este asfaltat până la Câmpuşel, locul unde se află una din fostele cabane de vânătoare preferate de Nicolae Ceauşescu. De aici, de la Câmpuşel, pornesc câteva din cele mai spectaculoase trasee turistice din Munţii Retezat: de la cabana de vânătoare la stâna Scorota şi de aici, mai departe, spre cabana Buta pe sub vârful Piatra Iorgovanului, pe şaua Stânuleţ şi vârful muntelui Drăgşanu. Sau de la Cîmpuşel, pe Valea Soarbele şi Paltina, până la Gura Apei de pe Valea Cernei. Şi tot de aici, trecând scocul Jiului, se pot parcurge câteva trasee spectaculoase spre Muntele Oslea (despre care legendele locurilor spun că ar fi fost unul dintre munţii sfinţi ai dacilor liberi) sau spre Tismama (prin pasul Jiu-Cerna, şaua La Suliţi, muntele Bou şi muntele Cioclovina) ori spre Peştişani (prin Coada Oslei, şaua Groapa Nedeuţii şi, mai apoi pe valea Bistriţei). Bem apă din Jiu şi, ciudat ?!, în loc să rămânem pe loc (cum spune proverbul) setea de aventură ne dă ghies să mergem mai departe, pe drumul forestier (bine conservat şi, în anumite zone, întreţinut), care şerpuieşte spre pasul Jiu-Cerna, locul care face trecerea din Parcul Natural Retezat într-un alt Parc Natural, cel al Domogledului. Aici drumul “curge” lin prin păduri de foioase şi brad de o frumuseţe pe care cuvintele sau fotografiile nu le pot descrie suficient, printre crestele vârfurilor Paltina (2149 m), Galbena (2161 m), Micuşa (2179 m) şi Bulzului (2254 m), cale de aproape 30 de kilometri, spre interfluviul care formează limita nordică a bazinului Cernei. La un moment dat, drumul coteşte mai ceva ca la “cârligul întors”, deschizând în faţă o prăpastie de câteva sute de metri pe care nu o poţi privi, fără să te ia cu ameţeală, decât dacă ai foarte mult sânge rece. Facem poze, ne facem cruce mulţumimd lui Dumnezeu că putem trece fără probleme mai departe şi ne gândim cu groază la ce-i aşteaptă pe constructorii care vor lucra pe această porţiune a “drumului lui Băsescu”.
În fine, odată cu coborârea drumului pe cursul superior al Văii Cernei, lăsăm în urmă peisajul incredibil al Domogledului şi întrăm într-un alt peisaj de un farmec aparte, cel al Parcului Natural Valea Cernei. Aici drumul şerpuieşte, pe marginea munţilor, întâlnind câteva porţiuni “off the road” (care ne dau mari emoţii şi ne pun în cumpănă dacă putem să ne avântăm înainte ori trebuie să facem cale-ntoarsă) dând ocol lacului de acumulare Prisaca, al cărui baraj de piatră stăvileşte 14 milioane de metri cubi de apă pură, de munte.
Mai jos de baraj, înainte de intrarea în Cerna sat, se află un alt punct turistic care nu trebuie, în nici un caz, ratat: Cheile Corcoaia. Deşi au doar o lungime de 300 de metri, spectaculozitatea acestor chei este unică şi de-a dreptul fascinantă. Nu întâmplător ele fac parte din zestrea Parcului Natural Valea Cernei, fiind declarate, la rândul lor, rezervaţie naturală. În aceste chei se găsesc, după cum citim pe panoul de informare, formaţiuni calcaroase deosebit de spectaculoase: marmite, lapiezuri, cavităţi de dizolvare. Cel mai impresionant este însă peretele circular săpat de ape, care s-a transformat într-un fel de tunel pe o lungime de 50 metri, la capătul căruia se arată un peisaj cu apă, munte şi vegetaţie desprins parcă din picturile renascentiste.
Cerna sat este, la rândul său, un obiectiv turistic de atracţie. Este cea mai îndepărtată localitate din judeţul Gorj, aflată la limita dintre Gorj, Caraş şi Mehedinţi. Aici, timpul pare să se fi oprit pe loc în urmă cu câteva zeci de ani. Aici nu există niciun fel de comunicaţie cu restul lumii. Cablul de telefon nu a ajuns încă, iar de semnal pe telefonul mobil nici nu poate fi vorba. Mai mult, pentru a ajunge în comuna Padeş (în componenţa căruia se află) sătenii din Cerna sat, din care au mai rămas acum doar vreo 30 de familii, merg cale de 20 de kilometri peste munte. Deşi în ultimii ani aici au apărut câteva viluţe şi pensiuni montane, oamenii încă nu au renunţat să se aprovizioneze din toamnă cu toate cele de trebuinţă, pentru că iarna nu-i chip de a mai ieşi din sat. Un sat în care nu există niciun magazin alimentar, ci doar două birturi. Oamenii din Cerna Sat, la fel ca şi cei din Câmpu lui Neag, trag nădejde acum, că “drumul lui Băsescu” le va aduce nu doar deschiderea către lume, ci şi prosperitatea, prin dezvoltarea în zonă a turismului.
Din Cerna Sat până la Băile Herculane mai sunt circa 40 de kilometri, dar până la intersecţia cu DN 67 D Tg Jiu-Băile Herculane, numai 18. Sunt însă 18 kilometri de calvar, pentru că drumul, cândva asfaltat, este acum un adevărat coşmar pentru orice şofer. Aven-tura noastră de week-end pe “drumul lui Bă-sescu” se încheie, firesc în staţiunea Băile Herculane. Oricine parcurge o dată “drumul lui Băsescu”, în mod cert o va mai face. Poate peste un an, doi sau 20, când acesta va fi gata.

Tiberiu VINŢAN

De ce plâng chitarele ?

Oameni şi fapte. De multă vreme intenţionam să deschid în ziar o astfel de rubrică. O rubrică din care şi dumneavoastră să-i cunoaşteţi, dragi cititori, pe oamenii care, de aici, din Valea Jiului au făcut, prin faptele lor, cinste uneia dintre cele mai “amestecate” regiuni ale ţării.
Printre cei despre care intenţionam să scriu se număra şi o bună prietenă: Tatiana Stepa. Mă aflam în concediul de odihnă atunci când Kuki Filip mi-a adus vestea tristă a trecerii Tatianei în... nemurire. Am vrut să scriu despre Tatiana Stepa, dar cuvintele mele n-ar putea ilustra suficient trăirile Tatianei, un artist pentru care Valea Jiului şi oamenii acesteia au rămas o eternă dragoste.
Am găsit însă în vrafurile de ziare pe care le păstrez, ediţia de colecţie pe care “Jurnalul naţional” i-a dedicat-o, acum un an, Tatianei Stepa. O revistă plină de emoţie, în care autobiografia scrisă de artistă vorbeşte depre trăirile ei şi despre drumul spre nemurire. (T.VINŢAN)

Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.
Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare.
Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:
"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".
M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cîntec numit "Şi-am să-mi fac o doină". Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămîneau puţini. Pînă la desfiinţarea Cenaclului, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de cîteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc pînă la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi.
Am să duc mereu cu mine minunea din septembrie 1983, unde, la spectacolul cu numărul 1.000, pe stadionul din Galaţi, 50.000 de oameni cîntau în noapte "Rugă pentru părinţi". Ştiu că aşa ceva n-am să mai trăiesc niciodată. De fapt, fiecare spectacol a fost irepetabil. Am cîntat cîteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a "Ecoului", am format grupul "Partaj", după cîntecul cu acelaşi nume.
În 1985, ca urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului. M-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas pînă în 1995. Am lucrat la început într-un loc unde, cu lopata, se încărcau vagoneţii cu cărbune adus din carieră. Apoi, am trecut la dispeceratul de transport, unde maşinile aduceau şi duceau minerii la muncă. Acolo am prins toate mineriadele. În ultimii ani am fost crainic la staţia radio a minei Lupeni, unde puneam muzică şi citeam norme de protecţia muncii.
Primul mare succes a venit în 1994, cu un cîntec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Rîmnicu Vîlcea şi am lansat la Costeşti, în Hunedoara, "Copaci fără pădure", fără îndoială cel mai iubit cîntec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Cu toate că au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi.
Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.
Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spita-lului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr. Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai, lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei.
Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit !


TATIANA STEPA
(în “Jurnalul naţional” - Ediţie de colecţie/25.08.2008)

Am plecat in concediu !

E bine sa stiti ca toata luna august voi fi plecat in concediu.

Ne intalnim, dupa 1 septembrie, cu impresii de calatorie, sfaturi, comentarii etc.