Oameni şi fapte. De multă vreme intenţionam să deschid în ziar o astfel de rubrică. O rubrică din care şi dumneavoastră să-i cunoaşteţi, dragi cititori, pe oamenii care, de aici, din Valea Jiului au făcut, prin faptele lor, cinste uneia dintre cele mai “amestecate” regiuni ale ţării.
Printre cei despre care intenţionam să scriu se număra şi o bună prietenă: Tatiana Stepa. Mă aflam în concediul de odihnă atunci când Kuki Filip mi-a adus vestea tristă a trecerii Tatianei în... nemurire. Am vrut să scriu despre Tatiana Stepa, dar cuvintele mele n-ar putea ilustra suficient trăirile Tatianei, un artist pentru care Valea Jiului şi oamenii acesteia au rămas o eternă dragoste.
Am găsit însă în vrafurile de ziare pe care le păstrez, ediţia de colecţie pe care “Jurnalul naţional” i-a dedicat-o, acum un an, Tatianei Stepa. O revistă plină de emoţie, în care autobiografia scrisă de artistă vorbeşte depre trăirile ei şi despre drumul spre nemurire. (T.VINŢAN)
Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.
Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare.
Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:
"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".
M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cîntec numit "Şi-am să-mi fac o doină". Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămîneau puţini. Pînă la desfiinţarea Cenaclului, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de cîteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc pînă la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi.
Am să duc mereu cu mine minunea din septembrie 1983, unde, la spectacolul cu numărul 1.000, pe stadionul din Galaţi, 50.000 de oameni cîntau în noapte "Rugă pentru părinţi". Ştiu că aşa ceva n-am să mai trăiesc niciodată. De fapt, fiecare spectacol a fost irepetabil. Am cîntat cîteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a "Ecoului", am format grupul "Partaj", după cîntecul cu acelaşi nume.
În 1985, ca urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului. M-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas pînă în 1995. Am lucrat la început într-un loc unde, cu lopata, se încărcau vagoneţii cu cărbune adus din carieră. Apoi, am trecut la dispeceratul de transport, unde maşinile aduceau şi duceau minerii la muncă. Acolo am prins toate mineriadele. În ultimii ani am fost crainic la staţia radio a minei Lupeni, unde puneam muzică şi citeam norme de protecţia muncii.
Primul mare succes a venit în 1994, cu un cîntec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Rîmnicu Vîlcea şi am lansat la Costeşti, în Hunedoara, "Copaci fără pădure", fără îndoială cel mai iubit cîntec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Cu toate că au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi.
Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.
Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spita-lului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr. Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai, lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei.
Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit !
TATIANA STEPA
(în “Jurnalul naţional” - Ediţie de colecţie/25.08.2008)
Printre cei despre care intenţionam să scriu se număra şi o bună prietenă: Tatiana Stepa. Mă aflam în concediul de odihnă atunci când Kuki Filip mi-a adus vestea tristă a trecerii Tatianei în... nemurire. Am vrut să scriu despre Tatiana Stepa, dar cuvintele mele n-ar putea ilustra suficient trăirile Tatianei, un artist pentru care Valea Jiului şi oamenii acesteia au rămas o eternă dragoste.
Am găsit însă în vrafurile de ziare pe care le păstrez, ediţia de colecţie pe care “Jurnalul naţional” i-a dedicat-o, acum un an, Tatianei Stepa. O revistă plină de emoţie, în care autobiografia scrisă de artistă vorbeşte depre trăirile ei şi despre drumul spre nemurire. (T.VINŢAN)
Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.
Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare.
Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:
"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".
M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cîntec numit "Şi-am să-mi fac o doină". Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămîneau puţini. Pînă la desfiinţarea Cenaclului, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de cîteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc pînă la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi.
Am să duc mereu cu mine minunea din septembrie 1983, unde, la spectacolul cu numărul 1.000, pe stadionul din Galaţi, 50.000 de oameni cîntau în noapte "Rugă pentru părinţi". Ştiu că aşa ceva n-am să mai trăiesc niciodată. De fapt, fiecare spectacol a fost irepetabil. Am cîntat cîteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a "Ecoului", am format grupul "Partaj", după cîntecul cu acelaşi nume.
În 1985, ca urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului. M-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas pînă în 1995. Am lucrat la început într-un loc unde, cu lopata, se încărcau vagoneţii cu cărbune adus din carieră. Apoi, am trecut la dispeceratul de transport, unde maşinile aduceau şi duceau minerii la muncă. Acolo am prins toate mineriadele. În ultimii ani am fost crainic la staţia radio a minei Lupeni, unde puneam muzică şi citeam norme de protecţia muncii.
Primul mare succes a venit în 1994, cu un cîntec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Rîmnicu Vîlcea şi am lansat la Costeşti, în Hunedoara, "Copaci fără pădure", fără îndoială cel mai iubit cîntec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Cu toate că au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi.
Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.
Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spita-lului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr. Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai, lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei.
Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit !
TATIANA STEPA
(în “Jurnalul naţional” - Ediţie de colecţie/25.08.2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu