Munţii Parâng - cea mai importantă atracţie de pe “cartea de vizită” a tinerei staţiuni turistice Petroşani Alpina

            

            Munţii Parâng reprezintă principala destinaţie turistică pe care o oferă municipiul Petroşani. Aceştia se întind pe o suprafaţă de peste 1100 kmp, grupa muntoasă Parâng-Şureanu-Lotrului, constituindu-se în cea mai întinsă suprafaţă dintre toate masivele muntoase ale României. Munţii Parâng sunt delimitaţi la vest de Valea Jiului, iar la est de râurile Olteţ şi Lotru. La nord sunt delimitaţi de Munţii Şureanu, prin valea Jiului de Est iar spre Sud delimitarea este făcută de şirul depresiunilor Noicavi şi Baia de Fier.

            Munţii Parâng nu beneficiază de prezenţa unui Parc Naţional, cu toate că ar merita pe deplin acest lucru. Cu toate acestea, în Parâng există mai multe arii naturale protejate. O rezervaţie geologică şi bo-tanică este situată în jurul lacului Câlcescu, aceasta fiind pusă sub ocrotire din anul 1932. Rezervaţia Câlcescu (cca. 50 ha ) cuprinde căldarea glaciară, cu lacul Câlcescu (3,02 ha îndindere, 9,6 m adâncime, 1935 m altitudine), şi regiunea din jur, o rezervaţie naturală al cărei scop este să ferească de distrugere elementele geologice, floristice, peisagistice specifice zonei sălbatice de aici. În apropierea principalelor căi de acces se află şi alte rezervaţii, cum ar Cheile Jie-ţului sau Cheile Tăii (pe versantul Nordic) sau Cheile Olteţului şi Cheile Polovragi (pe versantul Sudic). De asemenea, pe traseul Bumbeşti-Livezeni se află Parcul Natural Defileul Jiului.

            Pe cuprinsul întinderii munţilor Parâng se găseşte Parângul Mare (2.518 m), al patrulea vârf de peste 2500 metri din Carpaţii României. Tot aici se află trei vârfuri de peste 2.400 m, respectiv Gemănarea (2.426 m), Stoiniţa (2.421 m) şi Cârja (2.405 m) precum şi alte 15 vârfuri de peste 2.300 m.

            Munţii Parâng se remarcă nu doar prin prin masivitatea lor, care îi fac a fi asemănători cu Munţii Făgăraş, ci şi prin multitudinea de lacuri glaciare (Mija, Câlcescu, Roşiile, Iezerul îngheţat) care îi aseamănă cu Munţii Retezat. Faptul că pe traseele sale sunt amenajate relativ puţine cabane şi refugii montane îl face să fie unul dintre cele mai sălbatice masive muntoase din România.

Pârtii de schi în Parâng

            Zăpada care persistă în zona munţilor Parâng până la 4, 5, uneori chiar 6 luni pe an, face din această zonă nu doar o destinaţie turistică de vacanţă, ci şi una cu un potenţial deosebit pentru practicarea sporturilor de iarnă. În zona satului de vacanţă Parângul Mic sunt amenajate în prezent 4 pârtii de schi, cu grad de dificultate uşor şi mediu: pârtia “Telescaun 1”, pârtia “Telescaun 2”, pârtia “Poiana” şi pârtia “Spre Saivane”. Cele 4 pârtii însumează aproape 4 km, sunt situate între cotele 1500 m şi 1685 m, fiind deservite de instalaţii de transport pe cablu şi, două dintre ele, şi de instalaţii de nocturnă, fapt care le face accesibile non stop. Pe lângă pârtiile de schi, în Parâng este amenajtă şi o pârtie olimpică de sanie, destinată pregătirii sportivilor de la CSŞ Petroşani, dar şi sportivilor din lotul naţional.

            În zonă există şi câteva sute de locuri de cazare, în cabane de 1, 2 sau 3 stele, cele mai cu-noscute dintre acestea fiind “Hotel Rusu Rusu”, “Cabana Parâng”, “Cabana Kristian”, “Cabana La Naşu”, precum şi o bază sportivă naţională (ANEFS) şi un punct de supraveghere al jandarmeriei montane şi Salvamont.

Parâng - cea mai importantă destinaţie

pentru practicarea sporturilor de iarnă din

Europa de Est

            Odată cu aprobarea programului naţional “Superschi în România” şi cuprinderea staţiunii Pe-troşani-Alpina în acest program, dezvoltarea acestei zone turistice trece de la stadiul de speranţă la cel de certitudine.

            După cum se ştie, Primăria Municipiului Petro-şani a finalizat deja licitaţia pentru punerea în aplicare efectivă a proiectului “Dezvoltarea domeniului schiabil în masivul Parâng”. Având în vedere că de pe acum se cunoaşte numele antreprenorilor şi având în vedere că finanţarea acestui proiect se află cuprinsă în programul naţional pentru anul 2011 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, precum şi faptul că amenajarea de şantier a fost deja realizată din ultimele luni ale anului trecut, odată cu venirea primăverii vor începe şi lucrările la ceea ce se doreşte să devină, în scrut timp, una dintre cele mai importante staţiuni turistice din România şi, în mod cert, cea mai importantă destinaţie pentru practicarea sporturilor de iarnă din Europa de Est.

            Desigur, poate că aceste estimări par, la prima vedere, greu de atins. Detaliile tehnice ale proiectului care urmează să fie pus în execuţie, în următoarele luni, certifică însă aceste afirmaţii. Potrivit acestora, în Parâng urmează să fie construită “de la zero” o nouă staţiune turistică pentru practicarea sporturilor de iarnă. Pentru aceasta, în zona montană urmează să fie construite 17 noi pârtii, cu o lungime totală de 23,6 kilometri, 7 instalaţii de transport pe cablu de tip telescaun, o instalaţie complexă de nocturnă, la care se adaugă mai multe reţele de conducte şi instalaţii de apă şi canalizare, o nouă linie electrică, un bazin de acumulare a apei şi o instalaţie pentru producerea de zăpadă artificială. Una dintre cele mai importante investiţii este legată de asigurarea accesului în zona viitorului domeniu schiabil, prevăzut a se face prin intermediul unei moderne instalaţii de transport pe cablu de tip telegondolă. Viitoarea telecabină, ur-mează să pornească din partea de Est a Petroşaniului, mai exact din capătul cartierului Aeroport şi va urca până în zona vârfului Parângul Mic, pe o distanţă de 8,2 kilometri, cu un punct intermediar de oprire în zona cabanelor existente în prezent pe platoul Rusu.

            Studiile întocmite de specialişti demonstrează faptul că noul domeniu schiabil, prevăzut să fie dat în folosinţă în anul 2012, va aduce la Petroşani un flux turistic de 300.000 de turişti pe an, ceea ce ar putea însemna înfiinţarea a cel puţin 1500 de noi locuri de muncă în industria hotelieră şi conexă, alte 100 pentru deservirea noilor instalaţii şi încă 300 din diverse activităţi generatoare de profit. Spre exemplu, doar telegondola, care urmează să transporte 1000 de oameni pe oră, va avea o cifră de afaceri estimată la 6 milioane de euro şi va aduce un profit de 3,2 milioane de euro pe an. “Cei încă sceptici, se vor convinge în mod cert că, la fel ca de fiecare dată, şi în derularea acestui proiect, am avut dreptate” spune Tiberiu Iacob Ridzi, primarul din Petroşani.

            Până când noile facilităţi vor fi însă finalizate, Parângul rămâne totuşi o staţiune care nu trebuie ocolită. Iarna, dar în egală măsură vara, crestele munţilor se dezvăluie turiştilor cu frumuseţi nebănuite şi oportunităţi de distracţie la tot pasul.

Tiberiu VINŢAN

Peştera Urşilor - locul unde natura şi-a vernisat expoziţia de artă

În acest număr vă oferim un reportaj cules dintr-o frumoasă destinaţie de duminică, pe care o puteţi parcurge indiferent de anotimp sau vremea de afară. Este vorba despre o faimoasă peşteră care se poate vizita tot timpul anului datorită temperaturii constante de 10˚C din interiorul ei. De altfel una din particularităţile generale ale peşterilor este cea de păstrare a unei temperaturi constante indiferent de vremea de afară. Destinaţia pe care o prompunem este Peştera Urşilor.
Situată în Munţii Apuseni, în comuna Pietroasa din judeţul Bihor, în imediata apropiere a localităţii Chişcău, la Peştera Urşilor se poate ajunge doar pe cale rutieră pe DN-76 (Oradea -Deva). Cel mai apropiat oraş este Beiuşul, iar de aici cât şi de la Oradea sunt o serie de autobuze care circulă spre Chişcău.
Căutând, conform unui frumos obieci, o nouă destinaţie de duminică, am ales Peştera Urşilor deoarece auzisem despre spectaculozitatea acesteia, iar în Munţii Apuseni mai vizitaserăm cu altă ocazie nu mai puţin celebrul gheţar de la Scărişoara. Înarmaţi cu multă voie bună nici nu ne-am dat seama când după câteva ore de mers pe un drum ca-n România, când bun, când mai puţin bun, când jalnic, am juns la peşteră. După ce am parcat maşina într-o parcare amenajată ne-am îndreptat nerăbdători spre gura de intrare. Un suiş de cinci minute pe un drum amenajat ne-a dus la intrarea în peşteră, execelent amenajată într-un pavilion compus dintr-o sală de aşteptare, o casă de bilete, un mic muzeu speologic precum şi un ghişeu cu obiecte artizanale. Preţul biletului este pe măsura unei peşteri respectabile, iar pentru camera foto plătim separat o sumă bunicică. Biletul include şi explicaţiile profesioniste ale unui ghid.
Deja odată cu primii paşi în Peştera Urşilor realizăm că pentru splendoarea care ni se desfăşoară în faţa ochilor, bănuţii plătiţi la casa de bilete se justifică cu vârf şi-ndesat. Aflăm că peştera a fost descoperită relativ recent, în anul 1975, în timpul lucrărilor de ex-ploatare a calcarului din cariera de la Chişcău. Până la data de 17 septembrie 1975 peştera fusese închisă timp de cîteva zeci de mii de ani când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţii de la intrare. Primul om care a coborat în puţul deschis a fost minerul Traian Curte din aceeaşi localitate. Drumul parcurs de el de la galeria de acces pînă la Sala Mare a fost de ajuns pentru a-şi da seama că se afla în mijlocul unei descoperiri speologice cu adevărat unice.
Deşi vânătorii de producţii record din era comunistă au încercat „ascunderea” peşterii deorece aceasta punea în pericol exploatarea marmurei şi calcarului din zonă, un grup de speologi amatori au intrat pe “fir” şi, după o primă explorare a peşterii au decis că acesta trebuie conservată. Prin urmare, cariera de la Chişcău a fost închisă. Mai târziu, cercetările din Peştera Urşilor au fost continuate de marele explorator român Emil Racoviţă urmând ca cinci ani mai târziu, la 14 iulie 1980, aceasta să poată fi vizitată de oricine, o bună parte a peşterii fiind amenajată pentru vizitatori şi inclusă în circuitul turistic al ţării. Încă de la bun început, Peştera Urşilor a fost amenajată la nivelul tehnicii mondiale în domeniu, iar de atunci peste 200.000 de turişti de la noi şi din străinătate i-au trecut pragul şi i-au admirat frumuseţile.
Peştera Urşilor are o lungime de peste 1.500 m, fiind compusă din galerii aflate pe două nivele: galeria superioară, lungă de 488 m destinată circulaţiei turiştilor şi galeria inferioară, ce are o lungime de 521 m destinată şi astăzi numai cercetărilor ştiinţifice.
Numele peşterii se datoreză numeroaselor fosile de urşi de cavernă descoperite aici, ea fiind un loc prielnic de adăpost animalelor acum 15.000 de ani. Se crede că, datorită căderii unei stânci, gura peşterii a fost închisă, iar peste 140 de urşi au ramas blocaţi înăuntru. Infometaţi, aceştia s-au atacat reciproc până când au murit cu toţii. De altfel în galeria Emil Racoviţă se poate admira un schelet de urs aflat în poziţia în care l-a surprins veşnicia. Cele patru săli ale peşterii - sala Lumânărilor, sala Spaghetelor, sala Emil Racoviţă şi sala Oaselor - ne întâmpină cu impresionantele stalagmite şi stalactite care au dat naştere unor adevarate opere de artă sculptate de Mama Natură: “Mastodontul”, “Draperiile din Galeria Urşilor”, “Portalul”, “Pagodele”, “Lacul cu nuferi”, asemenea celor de ceară, de un alb pur ce lasă frâu liber imaginaţiei oricărui vizitator. În faţa ochilor ni se desfăşoară o lume subterană fantastică, unde apa şi-a croit cu răbdare, picătură cu picătură, o lume numai a ei pe care ne-a dăruit-o cu generozitate, după mii de ani, şi nouă.
Splendoarea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor nu poate fi lense descrisă în cuvinte, aşa cum nici măcar imaginile foto sau video nu pot surprinde ceea ce ochiului îi este dat să vadă cu adevărat. Acolo, în măruntaiele pământului, o minunată “catedrală” a naturii ţi se desfăşoară în jurul tău. Albă, frumoasă şi tăcută. După un tur complet, ieşim nu fără regret la lumina soarelui cu promisiuna că vom mai reveni.
Măreţia şi succesul la public ale Peşterii Urşilor ne bucură şi ne întristează în acelaşi timp. Ne bucură pentru că, acolo, oameni cu adevărat iubitori ai naturii au ştiut să prezinte peştera miilor de turişti care au venit să o vadă. Ne întristrează pentru că ştim, şi în curând vă vom prezenta şi un fotoreportaj pe această temă, că aici, în Valea Jiului, undeva ascunsă între stâncile de la “graniţa” Vâlcanului şi Retezatului există una dintre cele mai bogate şi cele mai spectaculoase zone castice din Europa. Puţini sunt însă cei care, din pricina accesului destul de dificil au pătruns în vreuna din peşterile din zona Câmpuşelului şi care pot confirma că acestea egalează, prin frumuseţe, deja celebra Peşteră a Urşilor. Trăim însă cu speranţa că într-o bună zi, autorităţile vor avea disponibilitatea de a cerceta şi amenaja pentru turişti şi frumoasele peşteri de lângă noi, ferindu-le în acelaşi timp de distrugerile vânătorilor de comori. Până atunci paşii ni se vor îndrepta spre alte spectaculoase lumi subterane care ne aşteaptă spre a fi vizitate şi admirate.

Iarna pe uliţă la Câmpu lui Neag

Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, de câte ori - privind de pe ferestrele cu termopan, pe care nici măcar promoroaca nu se mai lipeşte ! - nu vă e dor de iernile copilăriei ? Acele ierni în care, înfofoliţi cu căciulă, mănuşi şi fular de lână, cu câteva rânduri de haine pe dedesubt, trăgeam de săniuţele noastre din fier forjat şi lemn de brad, pe uliţele copilăriei, prin nămeţii dintre blocuri sau pe câte o coastă invadată de copii gălăgioşi şi zburdalnici, ca în poeziile lui Coşbuc.
Pentru mulţi, astăzi, acele vremuri par doar de poveste. O frumoasă poveste pe care binefacerile societăţii moderne pare să ne fi răpit orice posibilitate de a o putea retrăi sau de-a o putea arăta copiilor noştri. În oraşe, zumzetul săniilor cu zurgălăi este înlocuit de clacsoanele nervoase ale şoferilor grăbiţi; pârtiile au dispărut sub asaltul urbanistic, fiind înlocuite de alte case, blocuri, magazine sau cimitire. Nici măcar rost de bulgăreală nu prea se arată cu o zăpadă care, când e prea fleoşcăită, când e îngheţată bocnă.

Cu toate acestea, pentru noi, cei din Valea Jiului, Dumnezeu a lăsat un loc în care toate aceste bucurii ale iernilor copilăriei mai pot fi trăite la aceeaşi intensitate. Este un loc în care timpul pare să se fi oprit în loc şi iarna pe uliţă are acelaşi farmec pe care, sunt sigur, cu mare plăcere, vi-l aduceţi aminte. Acest loc, pe care vă invit să-l vizităm împreună, în reportajul nostru din această săptămână, e la doar o aruncătură de băţ de “lumea civilizată”, la capătul satului momârlănesc Câmpu lui Neag, în locul cunoscut drept Cheile Buţii, Câmpu-şelu şi Câmpu Mielu. La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte…
Tot aşa, călătorul care poposeşte în vremurile acestea la Cheile Buţii are bucuria de a-şi regăsi, aidoma, toate poveştile copilăriei. Poveştile în care iarna e iarnă, cu omăt alb, pufos şi numa’ bun de adunat bulgări în palme ori de croit derdeluş pe coastele domoale de pe fânaţe, între brazi încărcaţi de promoroacă şi clăi galbene, ninse. Aici, în Cheile Buţii, chiar dacă “drumul lui Băsescu” a atras ca un magnet oameni cu dare de mână care şi-au ridicat cabane şi vile la poalele Retezatului, chiar dacă motoarele maşinilor de teren torc anevoios la deal şi la vale pe drumul săpat între munţi, pe malul Jiului de Vest, până aproape de izvoarele acestuia, timpul pare să se fi oprit totuşi în loc pentru a le aminti celor ce vin să-şi petreacă un frumos sfârşit de săptămână pe aceste meleaguri, de frumuseţea iernilor copilăriei.
Departe, la mai bine de 40 de kilometri de centrul urban al Văii Jiului şi la mai bine de 10 kilometri de cel mai apropiat sat, cătunul Câmpuşelului se deschide ca o fereastră spre o lume demult uitată. Nici nu e de mirare că aici, mai ales la sfârşit de săptămână, vin sute de copii, însoţiţi de părinţi şi bunici, pentru o zbenguială voioasă în omăt şi pentru câteva ture de săniuş pe derdeluşul improvizat la poalele Retezatului. Nu încape vorbă şi nu-i nici chip de îndoială că aici, la Câmpuşel, iarna se trăieşte la fel ca-ntr-o poveste.
Dincolo de poveste, nu e rău să ştiţi că aici, unde se află principala poartă de intrare în Munţii Retezat, popasul turistic nu înseamnă doar zăpadă, ci şi plăcerea de a fi oaspete al oamenilor locului. La Cabana Cheile Buţii, cel mai cunoscut complex de cazare din zonă, gazdele sunt pregătite să-şi mulţumească oaspeţii după toate gusturile. Şi pe ale celor ce doresc să-şi amintească trăirile neasemuite ale vieţii la ţară, cu focul trosnind în sobe şi cu pricoiţa în spinare, dar şi ale celor care s-au deprins ireversibil de viaţa în spaţii largi, cu încălzire centrală şi baie de lux în preajma dormitorului. Aşa au reuşit gazdele din Cheile Buţii să-şi mulţumească toţi oaspeţii. “Am trasformat un spaţiu pustiu într-un loc primitor în care vă întâmpinăm cu o cană de vin, cu găteli româneşti şi cu bucurie în suflet. Puteţi să zăboviţi oricât la Chei, căci la noi calendarul a rânduit timpul numai cu ceasuri bune şi norocoase ! Şi de mai bine de un deceniu, Cheile Buţii le povestesc călătorilor de prin toate părţile legendele munţilor Retezat ! Vă aşteptăm la Chei şi mult ne-om bucura de cinstea pe care ne-o aduceţi”, grăiesc gazdele, în cel mai pur şi cel mai simplu grai momârlănesc.
Nu doar cabanele şi cabanierii sunt gazde primitoare în satul de la capătul Văii Jiului. La orişice poartă veţi fi bătând, de la Uricani la Valea de Brazi şi până hăt dincolo de Câmpu lui Neag, din ocol nu se vor slobozi câinii, ci vă vor întâmpina oameni primitori, bucuroşi de oaspeţi, gata să vă aşeze la loc de cinste în jurul mesei lor, la un cârnaţ afumat, o gură de slană cu brânză şi ceapă şi, musai ca de bună voie, un păhăruţ de pălincă dreasă cu un trânc de mere aşa cum numa’ momârlanii adevăraţi ştiu să le facă. Veţi auzi de la aceşti oameni frumoasele poveşti ale Iorgovanului dar şi tristele poveşti cu oameni răi care, pentru puţin cărbune, au ras de pe faţa pământului unul dintre cele mai frumoase sate tradiţionale româneşti (Câmpu lui Neag), lăsând în locul acestuia o uriaşă văgăună de pământ pe care, după închiderea minei, autorităţile au umplut-o cu apă din Jiu dând naştere unui lac cu perspective de agrement.
...La Cheile Butii timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc, care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte ! De vă e dor de iernile copilăriei, de plăcerea jocului cu bulgării de zăpadă, de gustul pitei cu untură şi ceapă sau al ceaiului din mentă sălbatică, mergeţi, chiar şi pentru câteva ore, în Cheile Buţii.

Tiberiu VINŢAN

LA MULTI ANI !

Tuturor celor care ati fost alaturi de noi in zbuciumatul an 2010 va multumesc, in nume personal si in numele colegilor din Grupul de presa Exclusiv si din compania Exclusiv Media Group si va doresc sa aveti parte de un an nou cu bucurii si satsifactii, cu sanatate si fericie alaturi de toti cei care conteaza in viata voastra.
Sa ne regasim cu bine in noul an 2011.
La multi ani !

Pasul Vilcan – noul “Castel din Carpati”

Despre Pasul Vîlcan nici internetul şi nici localnicii nu au prea multe de spus. Considerată drept principala zonă turistică aferentă municipiului Vulcan, Pasul Vîlcan a fost, în ultimii ani, izolat de interesul turiştilor, în mod special din cauza accesului extrem de anevoios şi a lipsei unor unităţi de cazare cu pretenţii. Toate aceste impedimente sunt pe cale să fie rapid înlăturate, graţie unei investiţii de mari proporţii care va asigura, încă din acest sezon turistic de iarnă, accesul în staţiune prin intermediul unei moderne instalaţii de transport pe cablu de tip telegondolă.
Chiar şi aşa, cei care încă privesc cu îndoială sau chiar scepticism şansele de dezvoltare a unei noi staţiuni turistice de interes naţional în Pasul Vîlcan sunt foarte numeroşi. Ce le poate oferi turiştilor zona Pasului Vîlcan ?, se întreabă aceştia. Încercăm, în reportajul nostru pe teme turistice să vă oferim câteva răspunsuri. Verificate !

Cine nu a avut vreodată curiozitatea de a străbate pe jos cei circa 6-7 kilometri care despart centrul municipiului Petroşani de zona în care se află satul de vacanţă Pasul Vîlcan, ar putea crede că, din punct de vedere turistic, Vulcanul nu are nimic de oferit. Realitatea este însă cu totul şi cu totul alta. Cu numai puţină (bună)voinţă şi câteva informaţii utile, orice turist care urcă o singură dată la Pasul Vîlcan, fie că face acest lucru în miez de iarnă sau în zilele toride de vară, îşi va dori negreşit să revină. Pentru că Pasul Vîlcan îşi are, în fiecare anotimp, farmecul şi poveştile sale.
Istoria spune că prin aceste locuri s-au preumblat dacii lui Burebista, în căutarea muntelui sfânt Kogaion. Aşa cum drumul care străbate Munţii Vâlcanului, din Oltenia spre Transilvania este cunosut ca fiind “drumul romanilor”, bătut de acum mai bine de 2000 de ani de oştile împăratului Traian, în drumul lor victorios spre Sarmizegetusa Regia.
Acelaşi drum a fost, secole de-a rândul una din principalele porţi de acces dintre Ţara Românească şi Ardeal, înainte de construcţia Defileului Jiului. Pe “drumul carelor” care şerpuieşte prin Munţii Vâlcanului, de la Schela la Vulcan, a trecut şi marele Voievod Mihai Viteazu, la 1600, în drumul său spre Viena. El chiar a petrecut o noapte pe aceste meleaguri, în locul cunoscut şi astăzi drept Poiana lui Mihai, în apropierea comunei Schela (Gorj). Aici se află de altfel şi un impresionant monument dedicat lui Mihai Viteazu şi, în fiecare an, la început de septembrie, este organizat un inedit festival artistic în memoria domnitorului.
Dinspre Valea Jiului, drumul care urcă în Pasul Vîlcanului, la 1440 de metri altitudine, până sub latura de răsărit a masivului Straja, trece printr-un peisaj de o frumuseţe aparte. Fie prin valea Morişoarei, fie prin valea Căprişoarei, fie prin valea Baleii, fie chiar pe sub coasta sau pe crestele vârfului Straja, dins-pre staţiunea cu acelaşi nume de la Lupeni, traseele turistice care duc la Pasul Vîlcan dezvăluie tot atâtea frumuseţi ale spectacolului naturii, cu un peisaj sălbatic, cu izvoare de apă bună şi păduri de o frumuseţe rară.
Iarna, Pasul Vîlcan devine un paradis al iubitorilor sportului alb, dar şi un loc de pelerinaj pentru cei care doresc să petreacă nopţi albe în intimitatea caracteristică cabanelor discrete de munte. Este adevărat, încă nu sunt multe locuri de cazare la Pasul Vîlcan, dar fiecare proprietar de căbănuţă din satul de vacanţă poate fi o gazdă primitoare pentru turiştii curajoşi, care se încumetă să urce, iarna, la schi sau săniuş, în Pasul Vîlcan. Deocamdată aici există doar o singură pârtie omologată conform standardelor, în lungime de 680 de metri. O alta însă se află în plin proces de amenajare, astfel încât până la căderea zăpezii să poată fi funcţională.
La Pasul Vîlcan, străvechi lăcaş de popas pentru turişti de-a lungul veacurilor, activitatea de turism specifică secolului XXI începe să se scrie abia acum. Autorităţile locale sunt decise să exploateze istoria acestor locuri şi să o transforme într-un punct de interes nu doar pentru români, ci şi pentru turişti din Europa şi din întreaga lume. Dincolo de investiţiile masive în infrastructura de acces, de cazare sau de practicare a sporturilor de iarna, Pasul Vîlcan este decis să le “vândă” turiştilor un mit. Un mit care vorbeşte despre un peisaj de basm atât de feeric şi misterios descris de Jules Verne în cunoscutul său roman “Castelul din Carpaţi”.
Dacă sunteţi pregătiţi pentru poveste, atunci fiţi pregătiţi pentru o incursiune turistică în Pasul Vîlcan. Istoria, frumuseţile naturii, ospitalitatea oamenilor, bucatele tradiţionale şi bucuria pe care o oferă muntele, în fiece anotimp, sunt tot atâtea motive care să vă răsplătească curiozita-tea de a vizita noul “Castel din Carpaţi”. Care se ridică, repede şi sigur, în Pasul Vîlcanului.

De ce merg turistii la Straja ?

Staţiunea turistică Straja Lupeni a devenit, deja de câţiva ani buni, una dintre cele mai atractive destinaţii de vacanţă, pentru mii de români şi, fapt absolut îmbucurător, deja şi pentru câteva zeci de turişti străini. Puţini sunt însă aceia care ştiu că, până să ajungă aici, Straja a trecut prin numeroase transformări, prin investiţii enorme şi a avut nevoie de construirea unei imagini care să-i contureze statutul de destinaţie turistică atractivă.
Dacă în circa 15 ani de zile, numărul turiştilor care vin în Straja a crescut de la câteva zeci la câteva mii, acest lucru i se datorează, în mod absolut incontestabil, în primul rând, omului de afaceri Emil Părău şi, mai apoi, unuia dintre veteranii Salvamontului din România, George Resiga.
Emil Părău, laureat al titlului de “cel mai bun investitor în turism din Valea Jiului”, considerat de mulţi drept “părintele” staţiunii Straja îşi mai aduce aminte că, în urmă cu mai bine de 10 ani, când şi-a transformat propria căsuţă de vacanţă în “Cabana Montana”, Straja nu exista ca şi destinaţie turistică pe harta României. “Primii mei turişti au fost nişte studenţi din Timişoara, pe care i-a adus la cabana mea, aflată încă, la vremea respectivă (4 februarie 1996), în construcţie, profesorul Bădiaş” îşi aminteşte Milu Părău primii săi paşi din ceea ce avea să devină o afacere de mare succes, pentru el şi pentru Valea Jiului. “Faptul că s-au simţit bine la noi, că au avut parte de cazare şi servicii la un preţ bun, i-a determinat pe acei studenţi să revină an de an, de atunci, la Straja. Mai mult, ei sunt cei care au dus vorba mai departe, despre Straja, şi aşa s-au pus bazele turismului în Straja” spune Părău.
Astăzi, după aproape 16 ani de la momentul descris de Emil Părău, site-ul staţiunii turistice Straja este cel mai vizitat site al unei staţiuni turistice din România, iar staţiunea din munţii Vâlcanului este una dintre cele mai căutate din Sud-Vestul şi Centrul ţării. În Straja există acum peste 100 de cabane, însumând câteva mii de locuri de cazare, există 7 pârtii de schi pentru toate categoriile de dificultate, toate dotate cu instalaţii de teleschi iar unele dintre acestea cu instalaţii de nocturnă. Accesul în staţiune este acum mult mai facil, datorită finalizării unei investiţii în modernizarea drumului de acces Lupeni - Straja (9 km), cu toate că, în sezonul de iarnă, asaltul turiştilor asupra staţiunii duce deseori la ambuteiaje auto. În Straja se poate ajunge şi cu telescaunul, al cărui punct de plecare se află la mai puţin de doi kilometri de centrul munici-piului Lupeni.
Nu doar practicarea sporturilor de iarnă sunt, astăzi, puncetele de atracţie din Straja. Aici, datorită aceluiaşi investitor Emil Părău, se numără o serie de alte obiective demne de a fi văzute. Iar ceea ce este şi mai interesant este că fiecare dintre aceste obiective are o poveste aparte. O poveste de viaţă, o poveste de suflet. Una dintre acestea este şi cea a imensei “Cruci a Eroilor” ridicată la Straja după modelul celei din Caraiman. Legenda spune că, în timpul Primului Război Mondial, un batalion întreg de armată a dispărut fără urmă în aceşti munţi. Tot legenda mai spune că, de atunci, an după an, pe muntele Straja cel puţin un om îşi pierdea viaţa. În 1996, un bec din cabana “Montana” s-a ars, în interiorul acestuia apărând semnul unei cruci. La sfatul călugărilor de la Sfânta Mănăstire Lainici, Emil Părău, împreună cu alţi cabanieri şi cu minerii de la mina Lupeni au ridicat, la cota 1550, pe o stâncă, o cruce din metal înaltă de 9 metri, în memoria ostaşilor români care s-au săvârşit pe aceste meleaguri. În mod la fel de misterios, odată cu ridicarea Crucii, nu au mai fost înregistrate decese la Straja iar staţiunea a fost cuprinsă de o dezvoltare uimitoare. “În mod categoric a fost un semn de la Dumne-zeu” - spune Emil Părău, om cu credinţă în Dumnezeu. Tot de numele acestui investitor se leagă construirea unui frumos lăcaş monahal, devenit loc de pelerilaj pentru sute de credincioşi care, an de an, urcă pe jos, din centrul Lupeniului până la schitul Straja, purtând pe umeri o cruce de 5 metri şi peste 200 de kilograme, în cea mai cunoscută procesiune a “Drumului Crucii” din România.
Tot printre punctele de atracţie ale staţiunii Straja se numără ursul Baloo, devenit deja un “cetăţean de onoare” al staţiunii. Ursul Baloo a fost crescut de veteranul cabanierilor de la Straja, Martin Domokos, de aproape 10 ani şi a devenit un simbol al staţiunii şi un prieten al copiilor. Aşa cum, în mod categoric, nu există turist care să fi venit la Straja şi să nu-l cunoască pe George Resiga. Şeful Salvamontului din Straja, George este unul dintre veteranii salvatorilor montani din România, cu o vechime de peste 30 de ani în domeniu, un om care nu doar că-ţi inspiră încredere şi siguranţă, ci este şi o veritabilă “carte de istorie”, un iscusit povestitor al snoavelor şi tradiţiilor din Straja.

Tara Hategului, intre mit si realitate

A scrie despre Ţara Haţegului este o adevărată provocare, chiar şi pentru cel mai tenace scriitor ori reporter. Asta poate pentru că, în Ţara Haţegului, istoria se întrepătrunde cu tradiţia, iar spectacolul naturii îţi oferă minunăţii nebănuite. Pentru a scrie despre Ţara Haţegului nu sunt sunt suficiente nici măcar paginile cuprinse între coperţile unei cărţi, darămite câteva coloane într-un ziar. Pentru a arăta frumoasele imagini care te surprind la tot pasul în Ţara Haţegului nu sunt suficiente topuri întregi de albume, darămite spaţiul dintr-un ziar. Ne asumăm totuşi responsabilitate de a vă capta atenţia şi de a vă stimula imaginaţia, doar cu câteva “secvenţe” ale unei “ţări” care, cu milioane de ani în urmă, a aparţinut apelor (se spune că în acest ţinut se afla, odinioară, Oceanul Tethys), apoi dinozaurilor (fosile ale unei specii de dinozauri “pitici” au fost descoperite, în regiunea deluroasă de lângă satele Unciuc, Ohaba Sibişel şi Râu de Mori), mai apoi oamenilor şi, undeva, sus, în inima munţilor Retezat, animalelor sălbatice.
Ţara Haţegului este una dintre cele mai însemnate şi cunoscute vetre de civilizaţie din spaţiul istoric românesc. Situată la răspântia drumurilor care leagă Transilvania de Banat, dar şi de Oltenia (prin Pasul Vâlcan), precum şi la răspântia civilizaţiilor (romanii şi-au croit pe aici drumul spre cetăţile dacice din munţii Orăştiei, stabilindu-şi Capitala Daciei romane la Sarmisegetusa Regia, iar după alte secole, Imperiul Austro-Ungar şi-a întins teritoriile până la poalele Munţilor Retezat) Ţara Haţegului rămâne şi astăzi un tărâm fascinant, în care în fiece loc există un farmec aparte.
Valea Dinozaurilor
Bunăoară, pe cărările noastre re-portericeşti, am poposit, mai întâi, pe valea râului Sibişel, în ţinutul cunoscut drept Valea Dinozaurilor. La numai câţiva kilometri de Sântămărie Orlea, pe drumul care urcă spre comuna Râu de Mori, un indicator turistic schimbă direcţia de mers a maşinii la Sânpetru către Ohaba Sibişel, pe Valea râului Sibişel, spre ţinutul despre care se spune, că a fost cândva, habitatul natural al dinozaurilor. Estimările cercetărilor arată că, în urmă cu peste 70 de milioane de ani, aici se afla o insulă cu vegetaţie tropicală în Oceanul Tethys, din care provine Marea Mediterană de astăzi. Descoperiri recente au confirmat faptul că, în perioada Cretacicului, turme de dinozauri, ierbivori şi carnivori, să-lăşluiau pe câmpiile de la marginile pă-durilor. Dinozaurii din zona Haţegului aveau însă o particularitate: erau pitici. Dimensiunile reduse ale dinozaurilor din Haţeg se explică prin adaptarea acestora la habitat. Spaţiul pe care aceştia erau nevoiţi să-l împartă pe insula din mijlocul oceanului era unul restrâns, la fel ca şi sursele de hrană. Primele dovezi ale prezenţei dinozaurilor în aceste locuri au fost descoperite pe valea Sibişelului, la 1897 de către paleontologul Frantz Nopsca, care a găsit pe versanţii Sibişelului oase fosilizate. Mult mai aproape de zilele noastre, în aceeaşi zonă a fost descoperit şi un cuib cu ouă de dinozaur fosilizate, acestea fiind expuse în prezent la Centrul de informare al Geoparcului Dinozaurilor din Haţeg.
Pe Valea Dinozaurilor, întâlnirea cu istoria evoluţiei geologice a Planetei este mai reală ca nicicând. Ţara Haţegului poartă urmele ultimelor glaciaţiuni din Cuaternar, cea mai mare parte a peisa-jului de aici ilustrează “opera” ultimelor glaciaţiuni. Aici se află câmpurile de granit a căror prezenţă, în mijlocul câm-piei, ar putea părea inexplicabilă. Ele sunt însă rezultatul unor schimbări climatice, care au condus la topirea gheţarilor din lanţul muntos al Retezatului de astăzi. Odată cu încălzirea climei, aceştia s-au transformat în râuri repezi, cu debit bo-gat, care au săpat văi adânci şi au cărat la poalele munţilor bucăţi de granit. Când gheţarii s-au topit în întregime, apele şi-au pierdut şi ele forţa, iar blocurile de granit au rămas abandonate de ape pe platouri întinse, formând bulgări de granit.
Din aceşti bulgări, sătenii din aşe-zările de pe valea Sibişelului şi-au con-struit case şi garduri. În fermecătorul areal al satului tradiţional Ohaba Sibişel, acolo unde timpul pare să fi împietrit la rândul său în epoca dacilor liberi, locurile oamenilor sunt şi astăzi îngrădite cu impresionante garduri naturale din pietre de granit, puse grămadă, una peste alta. Experienţa pe care o puteţi trăi în aceste locuri aflate la granita dintre raţional şi fantastic, între real şi ireal, rămâne însă una, indiscutabil, fenomenală.

Leagăn de istorie şi civilizaţie, Ţara Haţegului este una dintre principalele repere ale traseului turistic internaţional “Jules Verne”. Promotorii de turism spun că celebrul scriitor francez, amic al baronesei Kendeffy (al cărei conac străjuie şi astăzi întrarea în oraşul Haţeg dinspre Petroşani), ar fi bătut odinioasă aceste locuri, pe care le-a descris cu un farmec aparte în capodopera sa literară intitulată “Castelul din Carpaţi”.
Cercetărorii au descoperit chiar şi mai multe similitudini între locurilşe descrise în romanul lui Verne şi locurile, oa-meni şi legendele sătenilor din aşezămintele actualei comune Râu de Mori. În ediţia originală a romanului “Castelul din Carpaţi” (Ediţia Hetzel) este realmente vizibilă asemănarea dintre desenul care înăţişează în carte castelul şi imaginea de astăzi a Cetăţii Colţ. Poate tocmai acesta este motivul pentru care Cetatea Colţ, situată pe o stâncă la intrarea în defileul apelor repezi ale Râuşorului (el însuşi regăsit în cartea romancierului francez, sub toponimul maghiar Potok) este astăzi unul dintre cele mai căutate repere turistice din frumoasa Ţară a Haţegului. Deşi astăzi este în ruină, se mai poate observa amploarea acestei construcţii care este atestată documentar secolului al XIV-lea şi care a fost ridicată ca o construcţie de apărare, având o pa-noramă generală asupra întregului teritoriu al Ţării Haţegului. Astăzi, această panoramă, pe care turiştii o pot admira doar cu preţul unui efort fizic de circa 30 de minute (accesul spre Cetatea Colţ fiind posibil doar pe jos, pe o potecă marcată, de lângă mănăstirea Colţ) este una spectaculoasă, datorită cu sigiranţă şi salbei de microhidrocentrale de pe albia Râului Mare.
La fel de frumoasă este şi biserica Suseni (sau mănăstirea Colţ, cum mai este ea cunoscută), care datează cam din aceeaşi perioadă cu cea a Cetăţii Colţ, dar care s-a păstrat mult mai bine. Biserica Suseni face parte astăzi din patrimoniul naţional, fiind una dintre cele mai spectaculoase lăcaşuri de cult ortodox din România, construită din piatră, la fel ca şi celelalte biserici istorice din Ţara Haţegului.
Dincolo de satul Suseni, defileul Râuşorului deschide turistului o imagine de vis, cu stânci prăpăstioase şi cu păduri de foioase, la umbra cărora mănătărcile scot capul din pământ, spre bucuria amatorilor celebrei ciulamale de pitoance. La tot pasul curg necontenit izvoare cristaline cu apă plată, rece ca ghiaţa, numai bune să-ţi potolească setea.
Urmând cursul superior al Râuşorului, drumul, de câţiva ani asfaltat “ca la carte” de autorităţile judeţene, te duce până sus, în inima Retezatului, acolo unde, pe zi ce trece, se naşte o nouă staţiune turistică: staţiunea Râuşor. Deja, cabanele şi pensiunile de 2 şi 3 stele sunt gata să-şi primească turiştii, iar pentru amatorii sporturilor de iarnă, a fost amenajată o pârtie de schi modernă, pe amplasamentul fostei pârtii construite aici în anii ’70 de către cei de la Siderurgica Hunedoara, “fondatorii” acestei staţiuni. Dacă iarna, staţiunea Râuşor este o atracţie pentru iubitorii sportului alb, veniţi în special din zona Devei şi Hunedoarei pentru a se bucura de zăpadă, pe timp de vară, acesta este unul dintre cele mai frumoase puncte de plecare spre descoperirea minunilor Retezatului, spre spectacolul naturii ocrotite, spre locul pe care oamenii muntelui l-au denumit atât de frumos “Cetatea de scaun a Munţilor Carpaţi”.

Jurnalul unei zile de protest

Printre cei aproape 30.000 de români, membri ai celor mai importante confederaţii naţionale sindicale, care au participat la mitingul de protest organizat miercuri, 7 octombrie, în faţa sediului Guvernului României, s-au numărat şi minerii Văii Jiului. Graţie unei invitaţii lansate de Blocul Naţional Sindical şi Liga Sindciatelor Miniere Valea Jiului, am fost şi noi prezenţi la evenimentul consacrat “Zilei Mondiale a Muncii Decente”, de unde vă prezentăm un jurnal în re-pere şi imagini semnificative.
N-am mai avut ocazia să particip la o “zbatere” sindicală de proporţii în care să fie implicaţi şi minerii Văii Jiului de la penultima mineriadă, cea de la Costeşti. Pentru că am certitudinea că poţi spune lucrurilor pe nume, cu convingerea că spui adevărul, doar atunci când trăieşti în mijlocului unui asemenea eveniment, am decis să răs-pund invitaţiei lansate de Blocul Naţional Sindical şi Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului de a participa, ca ataşat de presă, la protestul organizat în Bucureşti de BNS, Cartel Alfa, CSDR şi CNSLR-Frăţia, protest generat de marcarea unei zile internaţionale al cărei imperativ este necesar, mai mult ca nicicând, în ţara noastră şi, în mod special, în Valea Jiului: Ziua Internaţio-nală a Muncii Decente.
Pentru scopul acesta, m-am trezit cu noaptea-n cap, puţin după miezul nopţii de marţi spre miercuri. Aproape de ora 3,00 am urcat într-unul din autocarele care au plecat din Valea Jiului spre Bucureşti, alături de delegaţii minerilor de la EM Vulcan, EM Paroşeni, EM Lonea, EM Livezeni şi de la EPCVJ. Într-un alt autocar, se aflau şi delegaţii minerilor de la EM Lupeni şi EM Uricani. Pentru că nu mai fac parte din niciuna din marile confederaţii sindicale la nivel naţional, minerii de la Petrila sunt singurii care nu au luat parte la acest eveniment, cu toate că dreptul la muncă decentă are pentru ei, în mod cert, o semnificaţie mult mai profundă, după ce încălcarea acestui drept a dus, în urmă cu aproape un an, la o nefericită tragedie.
Undeva, pe drum, la o cafenea, unde oprim pentru a bea o cafea, hazardul face să dăm ochi cu alţi ortaci, componenţi ai delegaţiei FSVJ, la rândul ei afiliată Cartel Alfa. Semn că şi alţi sindicalişti din Valea Jiului au luat drumul Capitalei pentru a manifesta pentru un drept pe cât de simplu, pe atât de normal şi necesar: dreptul la muncă decentă, dreptul la respect din partea guvernanţilor. Mult mai târziu, aveam să aflu că şi delegaţi ai sindicaliştilor din administraţia publică şi din sănătate, tot din Valea Jiului, au parti-cipat la acest protest.
Delegaţia minerilor din Valea Jiului a ajuns în Bucureşti cu circa două ore înainte de startul oficial al mitingului, autocarul nostru fiind integrat într-o coloană cu alte câteva zeci de autocare venite din toate colţurile ţării. Drumul din “Militari” până în centrul Capitalei, pe şoseaua Kiseleff, transformată în parcare pentru sutele de autocare venite de pe tot cuprinsul ţării, este unul foarte greu, aglomerat, tipic bucureştean, pe care-l parcurgem în mai bine de două ceasuri.
În fine, după “testul de răbdare” prin traficul bucureştean, ajungem, exact la ora 11,00 - data oficială a începereii mitingului sindical - pe strada Kiseleff, în intersecţia cu strada Aviatorilor. Minerii coboară din autocare, îşi desfăşoară pancartele pe care se află înscrise numele fiecăruia dintre sindi-catele participante, se grupează rapid pentru o fotografie, după care formează o coloană compactă care porneşte spre “kolometrul zero” al mişcării de protest: Piaţa Victoriei.
Marşul minerilor prin Capitală este privit de pe margine, de bucureşteni, cu surprindere, dar şi cu oarecari rezerve, semn că resentimentele mineriadelor de odinioară încă nu au dispărut definitiv. Ca o stranie coincidenţă, în fruntea coloanei de mineri se află Tiberiu Cozma, liderul minerilor de la EM Lonea, fratele temutului (de către bucureşteni) lider Miron Cozma. Dinspre Piaţa Victoriei, deja plină până la refuz de cei aproape 30.000 de sindicalişti veniţi la chemarea marilor confederaţii sindicale, răzbat nu doar frânturi din discursul lui Bogdan Hossu (liderul Cartel Alfa), ci şi vocea manifestanţilor care-l întrerup strigând, cu mii de glasuri, “Jos Guvernul !”
De data aceasta, însă, Valea Jiului are un alt mesaj, mult mai profund: “Minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea !” Intrarea coloanei de mineri în Piaţa Victoriei atrage ca un magnet camerele de luat vederi ale televiziunilor şi microfoanele reporterilor, dornici de senzaţional. “Ce aveţi de gând ? Pentru ce aţi venit ?” sunt întrebările cu care reporterii îi asaltează pe mineri. Răspunsul însă nu este unul pe măsura vânătorilor de senzaţional: “Am venit pentru viitorul Văii Jiului şi pentru dreptul nostru la muncă decentă !” este răspunsul unuia dintre ortacii de la Lonea, aflat în “prima linie” a delegaţiei minerilor din Valea Jiului.
În Piaţa Victoriei, la câţiva paşi de sediul Guvernului, undeva în dreapta scenei centrale de unde liderii sindicali din marile confederaţii naţionale îşi susţin discursurile, minerii sunt întâmpinaţi de liderul lor, Zoltan Lacataş, aflat deja din ziua precedentă la Bu-cureşti, fiind, în calitatea sa de secretar confederal al BNS, în comitetul de organizare al mitingului. Într-un mod cât se poate de firesc, Zoli îşi întâmpină ortacii, urându-le Noroc bun. Apoi, îi pune în temă cu principalele discuţii pe care le-a avut, în ziua precedentă, la Ministerul Economiei, cu factorii responsabili de viitorul CNH. “Fraţilor, am o veste bună şi una proastă ! Vestea bună e că s-a dat, în Consiliul Economic şi Social, “undă verde” pentru integrarea noastră în noul complex energetic, care va purta numele de Electra. Vestea proastă este că, la întâlnirea cu ministrul Videanu, ni s-a spus că nu există soluţii pentru suplimentarea fondului de salarii pentru finalul acestui an şi că trebuie să ne descurcăm cu ce avem. I-am spus ministrului că eu nu pot să mă duc acasă, la oameni, să le spun că nu avem bani pentru salarii şi că trebuie să găsim o soluţie. Oricum, trebuie să ştiţi şi să le spuneţi şi oamenilor, acasă, că ne aşteaptă vremuri foarte grele, până la finele acestui an.”
Nu doar minerii au probleme de acest fel în România. Profesorii se plâng şi ei, prin vocea liderilor de sindicat, de lipsa de respect cu care sunt trataţi de politicieni, funcţionarii publici reclamă şi ei acelaşi lucru, me-dicii, energeticienii, ziariştii şi până chiar şi poliţiştii îşi revendică dreptul la respect din partea clasei politice şi cer guvernanţilor dreptul la muncă decentă şi salarii decente. De la tribuna mani-festării, rând pe rând, liderii sindicali vorbesc despre acelaşi lucru: dreptul salariaţilor la muncă decentă. "Propunem ca guvernanţii să ia 700 de lei pe lună să vedem cât rezistă cu aceşti bani", a declarat, de la tribuna ame-najată în Piaţa Victoriei, preşedintele Cartelului ALFA, Bogdan Iuliu Hossu, care a afirmat că Guvernul a încercat să dezbine mişcarea sindicală, sepa-rând muncitorii în bugetari şi patroni. Acesta a avertizat că "se va ajunge la un milion de şomeri în România, ceea ce nu este permis" şi a făcut vinovat Guvernul pentru această situaţie. “Deşi în numeroase cazuri se afirmă că mul-te ţări nu îşi pot permite salarii echi-tabile şi nici condiţii de muncă mai bune, beneficiile demonstrate pe ter-men lung ale acestor măsuri ar conduce la locuri de muncă decente, justifică pe deplin invocatele costuri pe termen scurt", a declarat Marius Petcu, preşedinte al CNSLR-Fraţia. “Milioane de oameni îşi pierd locurile de muncă din cauza speculaţiei şi avidităţii care se află la baza unui model economic fondat pe dereglementare şi pe ideo-logia pieţei libere absolute”, afirmă şi Iacob Baciu, preşedinte al CSDR.
La fel de tranşant este şi discursul pe care Zoltan Lacataş, liderul minerilor din Valea Jiului, l-a susţinut de la tribuna manifestaţiei sindicale din Piaţa Victoriei. Un discurs pe care vi-l prezentăm integral, la finalul acestui reportaj. Deosebit de semnificativ şi de apreciat a fost şi gestul liderului sin-dical din Valea Jiului care s-a înclinat în faţa manifestanţilor, apreciind că un gest similar ar trebui să-l facă şi cei din spatele uşilor închise ale Palatului Victoria, pentru că, la urma urmei, muncitorii şi salariaţii din întreaga ţară sunt oamenii care susţin întreaga eco-nomie, întregul puls social, economic şi politic al ţării. Iar aceştia sunt oa-meni care nu cer decât ceea ce merită pe deplin: decenţă şi respect.
Sindicaliştii, comasaţi în faţa se-diului Guvernului, au protestat împo-triva nerespectării de către Guvern a Planului de măsuri anticriză stabilit de comun acord cu partenerii sociali, la începutul acestui an. Revendicările ce-lor patru confederaţii sindicale includ acordarea unui salariu minim pe eco-nomie garantat în plată de 740 lei, în 2010 şi de 1.300 lei, în 2014, adică mi-nimum 50 la sută din salariul mediu pe economie, refacerea grilelor de sala-rizare din legea unitară de salarizare a bugetarilor în conformitate cu princi-piile şi criteriile convenite în timpul ne-gocierilor, realizarea de investiţii în economie şi susţinerea unităţilor eco-nomice pentru dezvoltarea economiei naţionale, realizarea pactului pentru ocupare, prin care să se creeze noi locuri de muncă stabile şi să se reali-zeaze protecţia lucrătorilor, asigurarea protecţiei lucrătorilor aflaţi temporar fără loc de muncă, majorarea pensiilor.
După 3 ore, mitingul sindicaliştilor s-a încheiat, în nici 30 de minute, aceştia păsărind în ordine Piaţa Victo-riei, un semn în plus că, pentru ei, res-pectul faţă de litera de lege şi faţă de instituţiile statului este unul care a atins deja, de multă vreme, standardul decenţei. Ultimii care părăsesc Piaţa Victoriei sunt minerii din Valea Jiului. Nu pentru că aceştia ar fi dorit să-şi continue protestele, ci pur şi simplu pentru că liderul celei mai mari confe-deraţii sindicale din România, preşe-dintele BNS Dumitru Costin, şi-a dorit să stea de vorbă cu aceştia. Între două reprize de “şedinţe foto”, Dumitru Cos-tin le-a spus minerilor din Valea Jiului că au în Blocul Naţional Sindical un aliat puternic şi corect. “Problemele minerilor sunt şi problemele noastre. Vreau să fiţi convinşi că, împreună cu liderul vostru, Zoli Lacataş, facem toate demersurile care sunt posibile şi legale, pentru ca minerii Văii Jiului să fie respectacţi de către guvernanţi aşa cum merită. Trecem printr-o perioadă de criză economică şi politică în care aceste demersuri nu sunt deloc uşoa-re, prin momente în care mulţi sunt cei care vor să ne dezbine şi vă dezbine, dar eu ştiu că minerii sunt oameni puternici, oameni care ştiu cât de im-portantă este unitatea, oameni care nu se dau deoparte în faţa greutăţilor. Ştiu aceste lucruri şi tocmai de aceea cred că împreună vom izbândi”, le-a spus liderul BNS ortacilor veniţi din Valea Jiului.
După mitingul de la Bucureşti, minerii s-au întors spre seară acasă, nu înainte însă de a face o “haltă” de-o bere. Pentru Zoli Lacataş şi liderii LSMVJ vor mai urma însă, în perioada următoare, zeci de drumuri la Bucu-reşti. Pentru că acolo rămâne singurul loc unde problemele minerilor îşi pot găsi rezolvarea.

Fotoreportaj de Tiberiu VINTAN

Discursuri de la tribuna
“Zilei Internaţionale a Muncii Decente”

ZOLTAN LACATAŞ, preşedintele LSMVJ, secretar confederal BNS:

“Dacă acum câţiva ani minerii din Valea Jiului protes-tau în faţa guvernanţilor, astăzi minerii Văii Jiului protestează cu dumneavoastră, mun-citorii şi salariaţii din întreaga ţară. Minerii sunt mun-citori ca şi dumneavoastră, oameni care lucrează în condiţii extreme, indecente faţă de salariul pe care îl au astăzi. Eu aş vrea să mă înclin în faţa dumneavoastră, dar în acelaşi timp şi cei din spatele nostru (din clădirea Guvernului - n.n.) să se încline în faţa noastră şi a dumneavoastră, pentru că meritaţi acest lucru, meritaţi să fiţi aşa cum ştim noi, nu aşa cum ştiu ei. Vreau să vă întreb: se doreşte cărbunele din Valea Jiului pentru o economie a României, pentru ca să avem cu ce ne încălzi şi lumina casele ? Dar, pe de altă parte, se doresc locuri de muncă şi salarii acordate minerilor ? Dacă noi, cu toţii avem nevoie de cărbune şi de mineri, atunci să-i plătim decent, nu indecent ca astăzi. Vreau să vă spun că şi pe dumneavoastră vă plătesc la fel de indecent, nu numai pe mineri. Este un sfârşit de an extrem de greu, inexplicabil, pentru noi liderii de sin-dicat. Salarii nu, muncă da, muncă cu biciul şi cu bâta, iar salarii dacă se poate fără sporuri şi mult diminuate. Iar din toate acestea nu pătimesc decât salariaţii şi familiile lor. Vreau să vă felicit că astăzi sunteţi în Piaţa Victoriei, mâine vom fi poate 200.000 nu 20.000, pentru că acest ritm al indecenţei faţă de noi nu poate con-tinua. Mersul economiei româneşti este tot mai poticnit, avem probleme în toate domeniile de activitate: învă-ţământ, sănătate, minerit şi energie. Aş vrea să închei cu un ultim mesaj, care este o strofă din imnul mi-nerilor: „În mină-i Dumnezeu cu noi,/ Afară-s grijuri şi nevoi/ Dar ne întoarcem înapoi/ În lumea noastră fără cer,/ C-aşa e viaţa de miner.” Vă mulţumesc !

DUMITRU COSTIN, preşedintele BNS:

Suntem cu toţii astăzi să lup-tăm împreună pentru locurile de muncă şi respectul care ni se cuvine, luptăm pentru că tot ceea ce se în-tâmplă cu locurile noastre de muncă, cu vieţile noastre, totul denotă o lipsă crasă de respect din partea celor ca-re ne conduc. În acest an, greu pentru noi, când aveam nevoie de investiţii în energie, atât în zonele de producţie cât şi în zonele de trans-port şi distribuţie, în minerit pentru că se prăbuşesc tavanele minelor peste nenorociţii care lucrează în subteran şi care sunt colegii noştri alături de care muncim, acum când aveam ne-voie de bani pentru sănătatea publi-că, pe care în loc să o gestioneze corect, s-au gândit să ne bage încă un pic mâna în buzunare şi au inven-tat taxe în plus, avem nevoie de bani pentru educaţie pentru că este una din marile suferinţi ale acestei naţii, avem nevoie de bani pentru agricul-tură, avem nevoie de bani pentru lo-curile de muncă nou create.
Cei de la Ford au venit să in-vestească în România pentru a crea încă 4000 de noi locuri de muncă, cei de la Renault în Dâmboviţa încă 2000 noi locuri de muncă, dar au nevoie de interlocutori întregi la min-te, care să scoată legi bune, corecte care să-i sprijine pe cei ce crează noi locuri de muncă, bine plătite şi de calitate, nu locuri de muncă prost plătite aşa cum are acum România. Avem acum 1.500.000 de salariaţi în ţara asta, din cei aproape 5.000.000, care sunt plătiţi cu salarii între 600 şi 750 lei. Astea sunt salarii? Asta înseamnă dispreţ faţă de lucrătorii din ţara asta ! Şi ce primim în schimb, ce am primit în acest an ? Am primit în acest an salarii în-gheţate în sectorul bugetar, am pri-mit o lege căreia îi zice: „Legea sa-larizării în sectorul bugetar” dar care, de fapt, este legea ruşinii din sectorul bugetar. Premierul Boc ne anunţă că îşi asumă răspunderea pentru legea pensiilor în sectorul public, dar după cum arată legea asta nu ar trebui să se cheme aşa, ci ar trebui să se nu-mească “Legea ajutorului de înmor-mântare”, pentru că mulţi din cei care ar trebui să iasă la pensie la 65 de ani, probabil nu vor apuca să se bu-cure de ea.
Vă rog să cereţi liderilor voştri să organizeze, în regim de urgenţă, întâlniri cu parlamentarii din colegiile voastre în care cu nesimţire v-au păcălit să le daţi votul, să vină să stea de vorbă cu oamenii, faţă în fa-ţă, şi apoi să voteze aşa cum trebuie această lege. Nu este posibil să se vadă ochi în ochi cu noi doar în cam-paniile electorale, când vin cu un kil de mălai, un suc, un calendar şi o găleată din plastic. Aşa ceva nu este posibil ! Politicienii trebuie să stea de vorbă cu noi în fiecare săptămână, în fiecare lună, pentru că de asta i-am trimis acolo. Vrem să-i vedem cum votează Legea pensiilor pe fiecare în parte, pentru că acum doar 4 oameni din ăia care sunt acolo au avut res-pect şi curaj şi au votat împotrivă. Şi astăzi doar aceştia sunt printre noi, aici, în mulţime şi merită respectul nostru pentru curajul pe care l-au avut.
Ţara asta are o mulţime de bani la dispoziţie şi nu ar trebui să existe atâţia şomeri şi atâtea suflete nefericite ! Avem banii Comisiei Eu-ropene care zac necheltuiţi, avem bani de la Banca Mondială, de la FMI. Toţi ne-au dat bani pentru in-vestiţii şi noi ce facem: bani nu avem, şosele nu avem, autostrăzi nu avem, fabricile le-am distrus, mi-neritul e vai mama lui, dăm cu miile oamenii afară şi asta numai pentru că nu suntem în stare să investim.
Avem 40% din suprafaţa agri-colă a României pârloagă, nu pro-duce decât ciulini şi mătrăgună din care probabil ar trebui să punem la fiert şi să le dăm zeama politicienilor, că poate aşa vom scăpa de ei. Avem nevoie de locuri de muncă sigure, nu locuri de muncă aşa cum sunt oferite acum în minerit, în construcţii, în zo-na portuară, fără nici un fel de secu-ritate. Ar trebui să ţinem măcar câte-va secunde de reculegere pentru cei câţiva zeci de mii de oameni care au murit la locul de muncă, tocmai din cauză că cei care îi conduc şi cei care îi organizează nu au avut res-pect pentru oameni.
Haideţi să ne câştigăm respec-tul. Acum la încheierea acestei mani-festaţii să le transmitem guvernan-ţilor noştri un singur mesaj, acela că suntem uniţi şi să nu mai încerce să ne umilească şi să ne dezbine. Vom merge până la capăt pentru locurile noastre de muncă decente. Nu mai vrem să avem în faţa ochilor nici indiferenţă, nici incompetenţă !

România fără politicieni

Cu toate că politicianismul este o stare generală a naţiunii, România trece printr-o criză gravă a clasei politice. Categoric, dacă Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu ar vedea la ce se rezumă politica românească de astăzi, s-ar răsuci în mormânt.
Într-o Românie în care politica nu se mai face din vocaţie, ci doar din interes, într-o ţară în care arta discursului politic a fost înlocuită cu circul, scandalul şi demagogia, preşedintele Băsescu are foarte mare dreptate: România nu are nevoie de atâţia politicieni al căror singur “merit” nu pare a fi altul decât că ştiu să trăiască bine. Propunerea lui Băsescu de a desfiinţa una din camerele Parlamentului şi de a reduce numărul parlamentarilor de la 417 la numai 300 îl readuce pe Traian Băsescu într-o poziţie detaşată de lider de opinie al întregii naţiuni. Nu cred să e-xiste vreun român de rând care să spună că nu e de acord cu propunerea preşedintelui. Aşa cum nu cred că există vreun parlamentar care se poate declara de acord, fără a avea inima îndoită. Prin propunerea sa, Traian Băsescu a câştigat vreo câteva milioane de prieteni, dar şi ceva mai mult de 322 de parlamentari.
În Valea Jiului, mai în glumă, mai în serios, Hari Vochiţoiu comentează, mucalit, că România ar avea nevoie nu de 300 de politicieni în Parlament, aşa cum propune preşedintele Băsescu, ci numai de vreo 5 ! Poate că Vochiţoiu nici nu-şi dă seama cât de mult are dreptate când, mai în glumă, mai în serios, face această afirmaţie. Analizând “la rece” activitatea, tinuta şi prestaţia celor care-şi revendică în societatea contemporană statutul de politician, aproape că am putea spune că România ar avea nevoie măcar de 5 politicieni veritabili. Şi, mai ales, respectabili. Pentru că, dacă nu putem cere politicienilor de astăzi respect pentru doctrina politică, pentru istoria partidelor politice, le putem cere măcar să fie oameni politici atunci când vine vorba despre respectul reciproc, despre ţinută a discursului politic, despre… moralitate.
Imaginaţi-vă cum ar putea fi o Românie politică în care Mircea Geoană ar avea puterea de a nu fi mereu crispat în prejma lui Traian Băsescu, în care Crin Antonescu ar putea renunţa la ironiile le-gate de statura premierului Boc, în care Berceanu ar fi mai puţin mânios când vorbeşte despre Miron Mitrea, în care Marko Bela ar putea să-i întindă o mână lui Corneliu Vadim Tudor. Sau imaginaţi-vă o Vale a Jiului în care Dănuţ Buhăescu ar putea “aplauda” vreun proiect al lui Tiberiu Iacob Ridzi, în care Ilie Botgros şi Mihăiţă Nistor ar putea scoate Aninoasa din impas, în care Angela Stoica şi Alina Cârstoiu ar face împreună plăcinte de cartofi sau în care Cornel Resmeriţă nu ar fi de acord ca fiul său să fie uns cu forţa deputat.
Dacă nimic din toate aceste lucruri nu credeţi că poate fi posibil, atunci în mod cert preşedintele Băsescu are dreptate. Trăim într-o ţară în care avem prea mulţi oameni politici şi mult prea puţină politică demnă de acest statut. Poate tocmai de aceea Româ-nia este astăzi, la toate nivelurile, o ţară fără politicieni. Poate de aceea România are acum nevoie, mai mult ca niciodată, de un singur Parlament, de cel mult 300 de politicieni, dar în mod cert, are nevoie măcar de 5 lideri politici autentici. Altfel, istoria politică a României riscă să se oprească la… Nicolae Ceauşescu.

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai, prin Valea Ungurului

Printre locurile frumoase cu care Dumnezeu a binecuvântat Valea Jiului se numără şi zona, de un pitoresc aparte, de la “graniţa” oraşelor Aninoasa şi Vulcan, în sus, spre culmea Drăgoiului, pe firul apei Ungurului.
Cândva, pe drumul pietruit care merge, cale de câţiva kilometri buni până în inima Munţilor Vâlcanului, nu treceau decât momârlanii, ducându-şi caii, vacile şi oile la munte. Acum, zona a devenit un adevărat loc de pelerinaj, după ce, în locul cunoscut drept “Poiana Muntelui” a fost durată o mică mănăstire de lemn, lângă care se ridică, de ceva vreme, una dintre cele mai impozante catedrale monahale ale Văii Jiului, comparabilă cu mănăstirea de la Lainici.
Piatra de temelie a Mănăstirii Sfântul Nicolae, căci despre aceasta este vorba, a fost pusă în anul 1998 dar abia, acum, după mai bine de un deceniu, zidirea ei se află aproape de finalizare. Tot de atunci, în acest lăcaş slujeşte părintele Vasile Mocanu, un călugăr modest şi înţelept. Poate tocmai de aceea, credincioşi de toate religiile vin să se reculeagă aici. “Poate pentru că noi nu căutăm adevărul, căutăm pacea !”, justifică monahul.
Pe Valea Ungurului, pacea este o stare pe care o poţi regăsi nu doar între pereţii sfântului lăcaş zidit întru slava lui Dumnezeu, ci peste tot în jurul tău, unde Dumnezeu însuşi a zidit un adevărat colţ de Rai. La mai puţin de o oră de mers pe jos din centrul tumultosului municipiu Vulcan, cale de 2-3 kilometri de la intersecţia cu DN 66A, Valea Ungurului ţi se arată în toată splendoarea ei. Pădurile de mesteacăn, fag şi, mai apoi, de brad îţi oferă un inegalabil concert de sunet şi culoare, iar plămânii sunt invadaţi de aerul de munte ce te face să roşeşti de sănătate. Chiar dacă pleci la drum cu straiţa goală, plimbarea prin pădurile de pe valea Ungurului nu este un exerciţiu de supravieţuire. Toamna, mai ales, gustul frunctelor de pădure (afine, coacăze, zmeură, mure), care se găsesc din belşug pe coastele ce străjuiesc cursul apei, îţi dau raţia de vitamine de care omul are atâta nevoie. Cei norocoşi se “împiedică” în “carnea de munte”, aşa cum li se mai spune bureţilor de fag şi mesteacăn care cresc printre copaci, mai ales în zilele de după ploaie. Şi tot aici, pe valea Ungurului, Dumnezeu a lăsat izvoare cristaline de apă să iasă din adâncul pământului, potolindu-ţi setea cu o apă incomparabilă chiar şi cu cea mai bună apă plată îmbuteliată.
Ceva mai sus de schitul de la “Chei”, ridicat de călugări pe locul unei foste fundaţii care, pe vremuri, a fost turnată de şefii minerilor de la mina Aninoasa pentru a deveni cabană de distracţie, apele Ungurului se revarsă, spumos şi iute, printre stânci şi grohotişuri, “căzând” spectaculos în treptele unei neasemuite cascade, la locul cunoscut de localnici drept “La Pişătoare”. Tot de aici începe sălbăticia. Drumul forestier, vechi de câteva sute de ani, dispare în apele înspumate ale Văii Ungurului iar, la stânga şi la dreapta, copacii se îmbrăţişea-ză, dând pădurii o imagine spectaculoasă, dar “rece”, care-ţi provoacă un fior de teamă pe şira spinării. Justificat de altfel, fie şi numai dacă ne gândim că aici este locul de plecare al vânătorilor în căutarea mistreţilor, iepurilor, urşilor şi chiar a cerbilor sau căprioarelor.
Pentru că valea aceasta este un teritoriu care aparţine, în totalitate, momârlanilor, foarte mulţi sunt cei care se întreabă de ce acestei ape nu i se spune valea Momârlanului sau valea Românului, ci valea... Ungurului. Puţini sunt cei care mai ştiu că istoria Văii Ungurului este strâns legată de urmaşii lui Attila. Pe vremea când cărbunele Văii Jiului a atras pe aceste meleaguri boieri ai stăpânirii Austro-Ungare, holdele, lazurile şi pădurile din din zona Iscroniului de astăzi erau în stăpânirea baronului maghiar Maderspach. Anumite “izvoare” istorice, neconfirmate însă, acreditează ideea că actualul Centru cultural din Aninoasa, fostă reşedinţă de vară a baronesei, ar fi fost adevăratul “Castel din Carpaţi” din romanul lui Jules Verne. Bătrânii din zona Coroeştiului şi a Iscroniului îşi mai aduc aminte şi atăzi din poveştile străbunilor lor, care spuneau că, pe valea Ungurului, maghiarii exploatau pădurile şi ardeau, în bocşele ale căror ruine se mai văd şi astăzi, cărbunele de lemn (manganul).
Astăzi, Valea Ungurului este acel picior de plai cu o gură de Rai care bucură privirile turistului şi hrăneşte multe familii nevoiaşe din Vulcan şi Aninoasa cu roadele pământului: bureţii şi fructele de pădure. Şi poate că ar rămâne aşa, dacă tafurile tăietorilor de lemne nu ar distruge lucrarea lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.