Printre locurile frumoase cu care Dumnezeu a binecuvântat Valea Jiului se numără şi zona, de un pitoresc aparte, de la “graniţa” oraşelor Aninoasa şi Vulcan, în sus, spre culmea Drăgoiului, pe firul apei Ungurului.
Cândva, pe drumul pietruit care merge, cale de câţiva kilometri buni până în inima Munţilor Vâlcanului, nu treceau decât momârlanii, ducându-şi caii, vacile şi oile la munte. Acum, zona a devenit un adevărat loc de pelerinaj, după ce, în locul cunoscut drept “Poiana Muntelui” a fost durată o mică mănăstire de lemn, lângă care se ridică, de ceva vreme, una dintre cele mai impozante catedrale monahale ale Văii Jiului, comparabilă cu mănăstirea de la Lainici.
Piatra de temelie a Mănăstirii Sfântul Nicolae, căci despre aceasta este vorba, a fost pusă în anul 1998 dar abia, acum, după mai bine de un deceniu, zidirea ei se află aproape de finalizare. Tot de atunci, în acest lăcaş slujeşte părintele Vasile Mocanu, un călugăr modest şi înţelept. Poate tocmai de aceea, credincioşi de toate religiile vin să se reculeagă aici. “Poate pentru că noi nu căutăm adevărul, căutăm pacea !”, justifică monahul.
Pe Valea Ungurului, pacea este o stare pe care o poţi regăsi nu doar între pereţii sfântului lăcaş zidit întru slava lui Dumnezeu, ci peste tot în jurul tău, unde Dumnezeu însuşi a zidit un adevărat colţ de Rai. La mai puţin de o oră de mers pe jos din centrul tumultosului municipiu Vulcan, cale de 2-3 kilometri de la intersecţia cu DN 66A, Valea Ungurului ţi se arată în toată splendoarea ei. Pădurile de mesteacăn, fag şi, mai apoi, de brad îţi oferă un inegalabil concert de sunet şi culoare, iar plămânii sunt invadaţi de aerul de munte ce te face să roşeşti de sănătate. Chiar dacă pleci la drum cu straiţa goală, plimbarea prin pădurile de pe valea Ungurului nu este un exerciţiu de supravieţuire. Toamna, mai ales, gustul frunctelor de pădure (afine, coacăze, zmeură, mure), care se găsesc din belşug pe coastele ce străjuiesc cursul apei, îţi dau raţia de vitamine de care omul are atâta nevoie. Cei norocoşi se “împiedică” în “carnea de munte”, aşa cum li se mai spune bureţilor de fag şi mesteacăn care cresc printre copaci, mai ales în zilele de după ploaie. Şi tot aici, pe valea Ungurului, Dumnezeu a lăsat izvoare cristaline de apă să iasă din adâncul pământului, potolindu-ţi setea cu o apă incomparabilă chiar şi cu cea mai bună apă plată îmbuteliată.
Ceva mai sus de schitul de la “Chei”, ridicat de călugări pe locul unei foste fundaţii care, pe vremuri, a fost turnată de şefii minerilor de la mina Aninoasa pentru a deveni cabană de distracţie, apele Ungurului se revarsă, spumos şi iute, printre stânci şi grohotişuri, “căzând” spectaculos în treptele unei neasemuite cascade, la locul cunoscut de localnici drept “La Pişătoare”. Tot de aici începe sălbăticia. Drumul forestier, vechi de câteva sute de ani, dispare în apele înspumate ale Văii Ungurului iar, la stânga şi la dreapta, copacii se îmbrăţişea-ză, dând pădurii o imagine spectaculoasă, dar “rece”, care-ţi provoacă un fior de teamă pe şira spinării. Justificat de altfel, fie şi numai dacă ne gândim că aici este locul de plecare al vânătorilor în căutarea mistreţilor, iepurilor, urşilor şi chiar a cerbilor sau căprioarelor.
Pentru că valea aceasta este un teritoriu care aparţine, în totalitate, momârlanilor, foarte mulţi sunt cei care se întreabă de ce acestei ape nu i se spune valea Momârlanului sau valea Românului, ci valea... Ungurului. Puţini sunt cei care mai ştiu că istoria Văii Ungurului este strâns legată de urmaşii lui Attila. Pe vremea când cărbunele Văii Jiului a atras pe aceste meleaguri boieri ai stăpânirii Austro-Ungare, holdele, lazurile şi pădurile din din zona Iscroniului de astăzi erau în stăpânirea baronului maghiar Maderspach. Anumite “izvoare” istorice, neconfirmate însă, acreditează ideea că actualul Centru cultural din Aninoasa, fostă reşedinţă de vară a baronesei, ar fi fost adevăratul “Castel din Carpaţi” din romanul lui Jules Verne. Bătrânii din zona Coroeştiului şi a Iscroniului îşi mai aduc aminte şi atăzi din poveştile străbunilor lor, care spuneau că, pe valea Ungurului, maghiarii exploatau pădurile şi ardeau, în bocşele ale căror ruine se mai văd şi astăzi, cărbunele de lemn (manganul).
Astăzi, Valea Ungurului este acel picior de plai cu o gură de Rai care bucură privirile turistului şi hrăneşte multe familii nevoiaşe din Vulcan şi Aninoasa cu roadele pământului: bureţii şi fructele de pădure. Şi poate că ar rămâne aşa, dacă tafurile tăietorilor de lemne nu ar distruge lucrarea lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.
Cândva, pe drumul pietruit care merge, cale de câţiva kilometri buni până în inima Munţilor Vâlcanului, nu treceau decât momârlanii, ducându-şi caii, vacile şi oile la munte. Acum, zona a devenit un adevărat loc de pelerinaj, după ce, în locul cunoscut drept “Poiana Muntelui” a fost durată o mică mănăstire de lemn, lângă care se ridică, de ceva vreme, una dintre cele mai impozante catedrale monahale ale Văii Jiului, comparabilă cu mănăstirea de la Lainici.
Piatra de temelie a Mănăstirii Sfântul Nicolae, căci despre aceasta este vorba, a fost pusă în anul 1998 dar abia, acum, după mai bine de un deceniu, zidirea ei se află aproape de finalizare. Tot de atunci, în acest lăcaş slujeşte părintele Vasile Mocanu, un călugăr modest şi înţelept. Poate tocmai de aceea, credincioşi de toate religiile vin să se reculeagă aici. “Poate pentru că noi nu căutăm adevărul, căutăm pacea !”, justifică monahul.
Pe Valea Ungurului, pacea este o stare pe care o poţi regăsi nu doar între pereţii sfântului lăcaş zidit întru slava lui Dumnezeu, ci peste tot în jurul tău, unde Dumnezeu însuşi a zidit un adevărat colţ de Rai. La mai puţin de o oră de mers pe jos din centrul tumultosului municipiu Vulcan, cale de 2-3 kilometri de la intersecţia cu DN 66A, Valea Ungurului ţi se arată în toată splendoarea ei. Pădurile de mesteacăn, fag şi, mai apoi, de brad îţi oferă un inegalabil concert de sunet şi culoare, iar plămânii sunt invadaţi de aerul de munte ce te face să roşeşti de sănătate. Chiar dacă pleci la drum cu straiţa goală, plimbarea prin pădurile de pe valea Ungurului nu este un exerciţiu de supravieţuire. Toamna, mai ales, gustul frunctelor de pădure (afine, coacăze, zmeură, mure), care se găsesc din belşug pe coastele ce străjuiesc cursul apei, îţi dau raţia de vitamine de care omul are atâta nevoie. Cei norocoşi se “împiedică” în “carnea de munte”, aşa cum li se mai spune bureţilor de fag şi mesteacăn care cresc printre copaci, mai ales în zilele de după ploaie. Şi tot aici, pe valea Ungurului, Dumnezeu a lăsat izvoare cristaline de apă să iasă din adâncul pământului, potolindu-ţi setea cu o apă incomparabilă chiar şi cu cea mai bună apă plată îmbuteliată.
Ceva mai sus de schitul de la “Chei”, ridicat de călugări pe locul unei foste fundaţii care, pe vremuri, a fost turnată de şefii minerilor de la mina Aninoasa pentru a deveni cabană de distracţie, apele Ungurului se revarsă, spumos şi iute, printre stânci şi grohotişuri, “căzând” spectaculos în treptele unei neasemuite cascade, la locul cunoscut de localnici drept “La Pişătoare”. Tot de aici începe sălbăticia. Drumul forestier, vechi de câteva sute de ani, dispare în apele înspumate ale Văii Ungurului iar, la stânga şi la dreapta, copacii se îmbrăţişea-ză, dând pădurii o imagine spectaculoasă, dar “rece”, care-ţi provoacă un fior de teamă pe şira spinării. Justificat de altfel, fie şi numai dacă ne gândim că aici este locul de plecare al vânătorilor în căutarea mistreţilor, iepurilor, urşilor şi chiar a cerbilor sau căprioarelor.
Pentru că valea aceasta este un teritoriu care aparţine, în totalitate, momârlanilor, foarte mulţi sunt cei care se întreabă de ce acestei ape nu i se spune valea Momârlanului sau valea Românului, ci valea... Ungurului. Puţini sunt cei care mai ştiu că istoria Văii Ungurului este strâns legată de urmaşii lui Attila. Pe vremea când cărbunele Văii Jiului a atras pe aceste meleaguri boieri ai stăpânirii Austro-Ungare, holdele, lazurile şi pădurile din din zona Iscroniului de astăzi erau în stăpânirea baronului maghiar Maderspach. Anumite “izvoare” istorice, neconfirmate însă, acreditează ideea că actualul Centru cultural din Aninoasa, fostă reşedinţă de vară a baronesei, ar fi fost adevăratul “Castel din Carpaţi” din romanul lui Jules Verne. Bătrânii din zona Coroeştiului şi a Iscroniului îşi mai aduc aminte şi atăzi din poveştile străbunilor lor, care spuneau că, pe valea Ungurului, maghiarii exploatau pădurile şi ardeau, în bocşele ale căror ruine se mai văd şi astăzi, cărbunele de lemn (manganul).
Astăzi, Valea Ungurului este acel picior de plai cu o gură de Rai care bucură privirile turistului şi hrăneşte multe familii nevoiaşe din Vulcan şi Aninoasa cu roadele pământului: bureţii şi fructele de pădure. Şi poate că ar rămâne aşa, dacă tafurile tăietorilor de lemne nu ar distruge lucrarea lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu