În manualele de jurnalism se spune că rolul ziaristului este acela de a fi un intermediar între cei care crează eveniment şi cei care sunt beneficiari ai acestui eveniment. Cum însă la noi există atât de multe manuale alternative, şi în acest domeniu lucrurile par că au luat-o razna. Din simpli “cronicari ai timpului prezent”, jurnaliştii au devenit adevărate vedete de televiziune, de spectacol, oameni atotoştiutori, specialişti în orişice domeniu. Ei dau vredicte, pun etichete, stabilesc priorităţi, dau indicaţii, critică… Sunt însă tot mai puţini cei care informează corect, după regulile din esenţialul “Manual de jurnalism”. Pe care foarte puţini sunt cei care au avut răbdarea (sau interesul !?) să-l răsfoiască vreodată.
Nu ştiu cât de mulţi dintre cititorii noştri vor fi tentaţi să citească până la capăt acest editorial pe un subiect pe care însăşi “Manualul de jurnalism” îl situează la coada interesului pentru publicul larg. Cu toate acestea, chiar cu riscul ca acest editorial să fie citit doar de cei câţiva jurnalişti ai Văii Jiului, mă simt dator să-l aştern în pagină.
În bogata noastră regiune mediatică, în Valea Jiului, pre-sa suferă nu doar de vedetism, ci de un sindrom mult mai grav şi mult mai periculos, aproape patologic: invidia. Deşi trăim într-o zonă în care experienţa momârlanilor spune că “dacă cineva are cu o oaie mai mult ca mine, mai îmi cumpăr două !”, politica managerială a oamenilor de media de la noi nu poate, din nefericire, trece de nivelul “să moară capra vecinului”.
Bunăoară, deunăzi, la o emisiune televizată (la care, din raţiuni ce ţin de afaceri, nu am putut fi prezent) “mogulii” din Vale s-au certat, aud, ca “chiorii”, pe tema finanţării presei. Cine sunt cei care dau bani pentru presă, cine şi ce comandă pentru aceşti bani, cine şi de ce scrie împotriva unora sau a altora, cine e “campionul” calomniatorilor ş.a.m.d. Subiectul în sine este unul de toată ruşinea, care nu face cinste niciunuia dintre distinşii mei colegi de breaslă.
Nu încape vorbă că Va-lea Jiului este o zonă cu foarte multă presă. Cu mult prea mul-tă presă. Cu exagerat de multă presă. Însă în mod cert, nu invidia, nu răutatea, nu calomnia este cea care poate pune ordine (şi) în acest domeniu. Sigur că pentru “mogulii de tip tonomat” din presa locală, unii dintre ei “importaţi” în perioadele electorale de la Centru, scandalul în presă cu presă pare o metodă simplă generatoare de audienţă, de tiraj. Sigur că e foarte uşor să-ţi dai cu părerea despre ceilalţi, atunci când conduci (vorba vine !) o foaie, un ziar, o televiziune, cu un buget în care cheltuielile existenţiale (tipar, dotări, salarii) sunt rezolvate de “mogulii” din spatele cortinei, de cei care alimentează “ziariştii tonomat”. Mai greu este când trebuie să fii şi ziarist, şi manager de firmă, şi prieten, şi om. În ceea ce mă priveşte, în-cerc să combin toate aceste, încă mai cred, calităţi. Mulţi dintre cei care mă cunosc spun că e bine. Mulţi sunt însă şi cei care spun că nu. E adevărat, de multe ori, când trag cu ochiul la “capra vecinului”, mă roade un sentiment de regret, dar în niciun caz de invidie.
Încă mai cred că pot să-mi fac meseria după regulile “Manualului de jurnalism”. Chiar dacă asta înseamnă să nu pot deveni vreodată o vedetă, un “mogul” capabil să dau verdicte, să pun etichete, să stabilesc priorităţi, să dau indicaţii, să critic ! Înseamnă că nu sunt ziarist ?
Nu ştiu cât de mulţi dintre cititorii noştri vor fi tentaţi să citească până la capăt acest editorial pe un subiect pe care însăşi “Manualul de jurnalism” îl situează la coada interesului pentru publicul larg. Cu toate acestea, chiar cu riscul ca acest editorial să fie citit doar de cei câţiva jurnalişti ai Văii Jiului, mă simt dator să-l aştern în pagină.
În bogata noastră regiune mediatică, în Valea Jiului, pre-sa suferă nu doar de vedetism, ci de un sindrom mult mai grav şi mult mai periculos, aproape patologic: invidia. Deşi trăim într-o zonă în care experienţa momârlanilor spune că “dacă cineva are cu o oaie mai mult ca mine, mai îmi cumpăr două !”, politica managerială a oamenilor de media de la noi nu poate, din nefericire, trece de nivelul “să moară capra vecinului”.
Bunăoară, deunăzi, la o emisiune televizată (la care, din raţiuni ce ţin de afaceri, nu am putut fi prezent) “mogulii” din Vale s-au certat, aud, ca “chiorii”, pe tema finanţării presei. Cine sunt cei care dau bani pentru presă, cine şi ce comandă pentru aceşti bani, cine şi de ce scrie împotriva unora sau a altora, cine e “campionul” calomniatorilor ş.a.m.d. Subiectul în sine este unul de toată ruşinea, care nu face cinste niciunuia dintre distinşii mei colegi de breaslă.
Nu încape vorbă că Va-lea Jiului este o zonă cu foarte multă presă. Cu mult prea mul-tă presă. Cu exagerat de multă presă. Însă în mod cert, nu invidia, nu răutatea, nu calomnia este cea care poate pune ordine (şi) în acest domeniu. Sigur că pentru “mogulii de tip tonomat” din presa locală, unii dintre ei “importaţi” în perioadele electorale de la Centru, scandalul în presă cu presă pare o metodă simplă generatoare de audienţă, de tiraj. Sigur că e foarte uşor să-ţi dai cu părerea despre ceilalţi, atunci când conduci (vorba vine !) o foaie, un ziar, o televiziune, cu un buget în care cheltuielile existenţiale (tipar, dotări, salarii) sunt rezolvate de “mogulii” din spatele cortinei, de cei care alimentează “ziariştii tonomat”. Mai greu este când trebuie să fii şi ziarist, şi manager de firmă, şi prieten, şi om. În ceea ce mă priveşte, în-cerc să combin toate aceste, încă mai cred, calităţi. Mulţi dintre cei care mă cunosc spun că e bine. Mulţi sunt însă şi cei care spun că nu. E adevărat, de multe ori, când trag cu ochiul la “capra vecinului”, mă roade un sentiment de regret, dar în niciun caz de invidie.
Încă mai cred că pot să-mi fac meseria după regulile “Manualului de jurnalism”. Chiar dacă asta înseamnă să nu pot deveni vreodată o vedetă, un “mogul” capabil să dau verdicte, să pun etichete, să stabilesc priorităţi, să dau indicaţii, să critic ! Înseamnă că nu sunt ziarist ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu