Ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, plăcerea de a citi şi, mai apoi, de a scrie în ziare îmi alunecă, de fiecare dată, pe o pantă a dezgustului cu fiecare clipă care ne apropie mai mult de o nouă campanie electorală. Iar ca mine sunt, cred cu convingere, tot mai mulţi cititori de ziare. Şi, poate, şi mulţi scriitori de ziare.
Cum să nu fie aşa când politica românească pare să nu mai fie doar o interesantă şi importantă parte din viaţa noastră, a tuturor, ci seamănă, din ce în ce mai mult, cu o golăneală… Cum să nu fie aşa, când discursul politic se îndepărtează de eleganţa mânuirii meşteşugite a cuvinetlor şi a frazelor şi seamănă, din ce în ce mai mult, cu o manea ieftină… Campanile electorale nu mai sunt de multă vreme, în spaţiul românesc, o “luptă” de idei, un duel al lorzilor, ci o bălăcăreală continuă, de la cel mai mic şi până la cel mai înalt nivel. Din nefericire, presa - catalizatorul discursului politic, nu mai este nici ea ce a fost. Ba chiar mai mult decât atât. Mult prea mulţi ziarişti par să-şi fi uitat rolul de moderator al vieţii politice, de “câine de pază al democraţiei” şi au trecut, cu arme şi bagaje în vreuna din taberele politice. Rolul de formator şi informator al ziaristului faţă de opinia publică s-a schimbat în cel de ţesător de intrigi, promotor de scandaluri, purtător de dezinformare. Presa, în bună parte, s-a manelizat, laolaltă cu clasa politică românească. Ancheta, informaţia, nota de presă au devenit doar unelte ale bălăcălerelii politice, iar limbajul mediatic, la fel precum cel politic, a depăşit barierele bunului simţ. Reportajul, poate cel mai frumos gen publicistic aflat la îndemâna ziaristului, aproape că a dispărut din paginile ziarelor.
Cu toate acestea, după 20 de ani de meserie, în ciuda evidenţelor care par să susţină contrariul, încă mai cred că la finele acestui an pentru naţiunea română expiră fatidicul termen pe care ni l-a dat Silviu Brucan şi vom scăpa de stigmatul caracterizării drept “stupid people”. Apropiaţii îmi spun că sunt însă prea optimist.
În ciuda evidenţelor, cred însă că România merită să devină, politic, mediatic, economic şi social, o ţară europeană. O ţară de ţinută şi cu ţinută. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie ca politicienii din vârful clasei politice româneşti să facă dovada, în campania electorală pentru prezidenţiale, că au clasă. Că sunt politicieni rasaţi, stilaţi, eleganţi şi nu nişte cimpanzei puşi mereu pe harţă. Din păcate, cu mai puţin de o lună înainte de startul bătăliei politice, lucrurile nu stau deloc aşa. Unul dintre prezidenţiabilii promotori ai eleganţei în discursul politic, Prinţul Duda, a ieşit, oarecum scârbit, din scenă. Odată cu acest pas, sondajele consemnează o nouă scădere a interesului cetăţenilor pentru prezenţa la vot.
Poate că acum, în ultimul ceas, cei rămaşi în cursă au şansa de a demonstra că pot deveni artizaţi ai schimbării clasei politice româneşti, că pot face posibil ca românii să scape, după 20 de ani, de stigmatul lui Brucan, că ne pot face să ne întoarcem din nou privirea, cu plăcere, spre politică şi spre politicieni, că ne pot face să avem, mai mulţi de 30% dintre noi, încredere în preşedintele României. Indiferent care dintre cei ce râvnesc la acest titlu, va fi acela.
Prietenii îmi spun că sunt prea optimist. Îmi place însă să cred că şi noi, ceilalţi 70% dintre românii care vedem o altfel de politică şi un altfel de discurs decât scandalul şi bălăcăreala vom primi în cele din ur-mă, satisfacţie. Şi aş mai vrea, ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, să-mi recapăt bucuria de a citi şi de a scrie cu plăcere. Despre politică, despre politiceni, despre noi, despre România.
Cum să nu fie aşa când politica românească pare să nu mai fie doar o interesantă şi importantă parte din viaţa noastră, a tuturor, ci seamănă, din ce în ce mai mult, cu o golăneală… Cum să nu fie aşa, când discursul politic se îndepărtează de eleganţa mânuirii meşteşugite a cuvinetlor şi a frazelor şi seamănă, din ce în ce mai mult, cu o manea ieftină… Campanile electorale nu mai sunt de multă vreme, în spaţiul românesc, o “luptă” de idei, un duel al lorzilor, ci o bălăcăreală continuă, de la cel mai mic şi până la cel mai înalt nivel. Din nefericire, presa - catalizatorul discursului politic, nu mai este nici ea ce a fost. Ba chiar mai mult decât atât. Mult prea mulţi ziarişti par să-şi fi uitat rolul de moderator al vieţii politice, de “câine de pază al democraţiei” şi au trecut, cu arme şi bagaje în vreuna din taberele politice. Rolul de formator şi informator al ziaristului faţă de opinia publică s-a schimbat în cel de ţesător de intrigi, promotor de scandaluri, purtător de dezinformare. Presa, în bună parte, s-a manelizat, laolaltă cu clasa politică românească. Ancheta, informaţia, nota de presă au devenit doar unelte ale bălăcălerelii politice, iar limbajul mediatic, la fel precum cel politic, a depăşit barierele bunului simţ. Reportajul, poate cel mai frumos gen publicistic aflat la îndemâna ziaristului, aproape că a dispărut din paginile ziarelor.
Cu toate acestea, după 20 de ani de meserie, în ciuda evidenţelor care par să susţină contrariul, încă mai cred că la finele acestui an pentru naţiunea română expiră fatidicul termen pe care ni l-a dat Silviu Brucan şi vom scăpa de stigmatul caracterizării drept “stupid people”. Apropiaţii îmi spun că sunt însă prea optimist.
În ciuda evidenţelor, cred însă că România merită să devină, politic, mediatic, economic şi social, o ţară europeană. O ţară de ţinută şi cu ţinută. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie ca politicienii din vârful clasei politice româneşti să facă dovada, în campania electorală pentru prezidenţiale, că au clasă. Că sunt politicieni rasaţi, stilaţi, eleganţi şi nu nişte cimpanzei puşi mereu pe harţă. Din păcate, cu mai puţin de o lună înainte de startul bătăliei politice, lucrurile nu stau deloc aşa. Unul dintre prezidenţiabilii promotori ai eleganţei în discursul politic, Prinţul Duda, a ieşit, oarecum scârbit, din scenă. Odată cu acest pas, sondajele consemnează o nouă scădere a interesului cetăţenilor pentru prezenţa la vot.
Poate că acum, în ultimul ceas, cei rămaşi în cursă au şansa de a demonstra că pot deveni artizaţi ai schimbării clasei politice româneşti, că pot face posibil ca românii să scape, după 20 de ani, de stigmatul lui Brucan, că ne pot face să ne întoarcem din nou privirea, cu plăcere, spre politică şi spre politicieni, că ne pot face să avem, mai mulţi de 30% dintre noi, încredere în preşedintele României. Indiferent care dintre cei ce râvnesc la acest titlu, va fi acela.
Prietenii îmi spun că sunt prea optimist. Îmi place însă să cred că şi noi, ceilalţi 70% dintre românii care vedem o altfel de politică şi un altfel de discurs decât scandalul şi bălăcăreala vom primi în cele din ur-mă, satisfacţie. Şi aş mai vrea, ca simplu cititor de ziare şi, mai apoi, ca ziarist, să-mi recapăt bucuria de a citi şi de a scrie cu plăcere. Despre politică, despre politiceni, despre noi, despre România.
Tiberiu VINTAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu