Se spune că “inima” României bate în Ţara Moţilor, pe frumoasa vale a Arieşului, un alt ţinut rupt din Rai cu care Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră. Am pornit, pentru a descoperi aceste locuri pline de legende şi frumuseţi, trecând din judeţul Hunedoara în Alba, prin trecătoarea Detunatelor, de la Brad la Abrud şi de aici, mai departe, prin Câmpeni, spre Albac şi Vidra, locul de unde şi-au ridicat glasul Horea şi Iancu.
În “ţara aurului” minunile naturii ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor, străluncind parcă la fel ca neasemuita bogăţie a subsolului. Chiar şi imensa haldă de steril auriefer de lângă Abrud are un farmec impresionant, aducând, prin formele sale, cu dunele de nisip fin din deşertul Sahara. Dar adevăratul spectacol al naturii, ţi se arată după ce ieşi din Câmpeni şi până la “tânăra” staţiune turistică Arieşeni, de-a lungul celor mai bine de 100 de kilometri prin “Ţara de Piatră”, atât de frumos descrisă de Geo Bogza.
Trecerea prin satele moţilor, care păstrează încă naturaleţea şi frumuseţea vieţii de la ţară, este o experienţă de-a dreptul încântătoare. Oameni aşezaţi, harnici şi primitori, moţii din “Ţara de Piatră” sunt şi astăzi, indiferent de vârstă, oameni de neclintit. Nimeni de pe aici nu ar da, pentru nimic în lume, viaţa grea de la ţară, pe cea de la oraş. Cândva, cum scrie Geo Bogza, stăpânirea a încercat să-i mute la câmpie, în Banat. Oamenii au fugit însă înapoi în munţi, între Detunatele lor, şi nimeni nu i-a mai putut clinti de acolo. De atunci se spune că moţii sunt cei mai încăpăţânaţi dintre români.
Pe valea Arieşului, de la Câmpeni la Vârfurile şi de la Vidra la Gilău, în “Ţara Moţilor”, minunile naturii ţi se dezvăluie la tot pasul. De la spectaculoasele creste ale Apusenilor şi până la jocurile de culori ale toamnei “pictate” cu frunzele verzi ale brazilor şi ruginii ale pădurilor de foioase şi până la impresionantele cascade şi peşteri de gheaţă.
Aici, la mai puţin de 10 kilometri de centrul comunei Gârda de Sus, se află peştera Scărişoara, singurul loc din ţara noastră unde gheaţa nu se topeşte niciodată. Peştera Scărişoara este prima cavernă declarată monument al naturii din România. Nici nu e de mirare dacă avem în vedere că, pe o suprafaţă de 200 de hectare, această peşteră adăposteşte cel mai mare depozit de gheaţă fosilă din ţară (75.000 mc), care conservă o informaţie paleoclimatică cu o vechime de peste 450.000 de ani, oferind chiar şi turistului neavizat un spectacol al naturii desebit de impresionant.
Tot aici, în imina Apusenilor, se află câteva chei săpate de apele “tăioase” între crestele munţilor, a căror frumuseţe nu poate fi redată nici de cel mai performant obiectiv al camerei foto: Cheile Ponorului, Cheile Galbenei, Cheile Ordăncuţii. Şi tot aici se află unicele peisaje ale cascadelor Vârciorogului, Patrahăiteştilor sau Pişoaiei.
Drumul naţional de la Gârda (jud. Alba) spre Vârfurile (jud. Bihor), trece printr-una dintre cele mai tinere staţiuni turistice din ţara noastră: Arieşeni. Situată în apropierea seme-ţelor vârfuri muntoase ale Apusenilor - Curcubata Mare, Curcubata Mică, Piatra Grăitoare, Găina, Ţapul şi Călineasa - staţiunea turistică Arieşeni a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare spectaculoasă. Pensiuni moderne, dar cu o arhitectură specifică locurilor arhaice din Ţara Moţilor şi cu o bucătărie ardelenească inegalabilă, în care preparatele din vânat proaspăt au un loc aparte, iar pălinca de prune este “vitamina” ca aţâţă la maxim pofta de mâncare a turistului scoborât de pe crestele munţilor, sunt tot atâtea ingrediente care fac din acest loc un ţinut pe care, dacă l-ai cunoscut o dată, nu ai cum să-ţi înfrângi pornirea de a-l revedea, din ce în ce mai des, în orice anotimp. Pentru că pe valea Arieşului, fiecare anotimp are de oferit câte ceva. Ne-am convins de acest lucru, după ce, numai în acest an, am bătătorit acest traseu primăvara, vara şi toamna. Iar gazdele noastre ne asigură că iarna este la fel de spectaculoasă în Arieşeni. Pe cuvânt. Şi, sincer vă spun, îi mare bai să nu crezi un moţ pe cuvânt. Pentru că, pentru un moţ, cuvântul dat, e mai presus de orice legământ.
În Ţara Moţilor, mai mult ca orişi-unde, România este la ea acasă. Aici, fiece casă are arborat, la loc de cinste, drapelul naţional. Aşa cum aici, nu-i om care să nu rostească, cu nedisimulată mândrie, cuvântul “român”. N-ai cum să nu te simţi mândru când vorbeşti cu un moţ despre ce înseamnă să fii român. Îţi va vorbi, negreşit, despre Iancu cel Mare şi te va întreba negreşit dacă ai fost acasă la Avram Iancu. Pentru că, pentru arieşeni, cum le mai place moţilor de pe Valea Arieşului să-şi zică, locul în care se află casa memorială a patriotului paşoptist (în comuna Avram Iancu, fostă Vidra) este, fără altă discuţie, “acasă la Marele Iancu”.
Casa Crăişorului Munţilor este, de afltfel, prima casă de la intrarea în comuna Avram Iancu, dinspre Câmpeni. Nu e o casă de boier, cu toate că Iancu nu a fost un om sărac. Ea ilustrează însă, cât se poate de clar, modul firesc, modest, în care înţeleg moţii să trăiască. Aici se găsesc, în cămăruţa de sub impresionantul acoperiş tipic moţesc, ţuguiat, acoperit cu şindrile de lemn, câteva din obiectele personale ale celui care a fost conducătorul revoluţiei de la 1848 în Transilvania (tunul, săbiile, fluierele şi armele). Tot aici se găseşte originalul “Testament al Iancului”, un document care exprimă în doar câteva cuvinte, dragostea de neam şi ţară care a făcut ca acest moţ din Vidra apuseană să devină cel mai important simbol al românilor: “Ultima mea voinţă ! Unicul Dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care şi după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă, se prefac în nimică. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele ! Avram Iancu”.
De sus, de pe crestele munţilor, aproape de izvoarele Arieşului, şoseaua coboară, printr-o fermecătoare pădure colorată de “umbrele” toamnei spre satele moţilor din Hunedoara. Traseul duce, inevitabil, la Ţebea. Acolo unde, de lângă mormântul lui Iancu, de sub gorunul secular, sentimentul de a fi român devine unul de o mândrie aparte. Aşa încât îţi vine să strigi, cât să se audă-n Detunatele Apusenilor: “Noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni !”
Dacă vă mai îndoiţi că sentimentul de a fi român, de a fi patriot, de a fi naţionalist în cel mai frumos înţeles al termenului este unul depăşit, unul fră folos, unul ruşinos, faceţi-vă drum pentru a trece, fie şi pentru o zi, prin Ţara Moţilor. Acolo unde oamenii şi locurile, deopotrivă minunate, vă vor face să redescopriţi bucuria şi mândria de a fi români. Zău că merită ! Pe cuvânt de... moţ !
În “ţara aurului” minunile naturii ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor, străluncind parcă la fel ca neasemuita bogăţie a subsolului. Chiar şi imensa haldă de steril auriefer de lângă Abrud are un farmec impresionant, aducând, prin formele sale, cu dunele de nisip fin din deşertul Sahara. Dar adevăratul spectacol al naturii, ţi se arată după ce ieşi din Câmpeni şi până la “tânăra” staţiune turistică Arieşeni, de-a lungul celor mai bine de 100 de kilometri prin “Ţara de Piatră”, atât de frumos descrisă de Geo Bogza.
Trecerea prin satele moţilor, care păstrează încă naturaleţea şi frumuseţea vieţii de la ţară, este o experienţă de-a dreptul încântătoare. Oameni aşezaţi, harnici şi primitori, moţii din “Ţara de Piatră” sunt şi astăzi, indiferent de vârstă, oameni de neclintit. Nimeni de pe aici nu ar da, pentru nimic în lume, viaţa grea de la ţară, pe cea de la oraş. Cândva, cum scrie Geo Bogza, stăpânirea a încercat să-i mute la câmpie, în Banat. Oamenii au fugit însă înapoi în munţi, între Detunatele lor, şi nimeni nu i-a mai putut clinti de acolo. De atunci se spune că moţii sunt cei mai încăpăţânaţi dintre români.
Pe valea Arieşului, de la Câmpeni la Vârfurile şi de la Vidra la Gilău, în “Ţara Moţilor”, minunile naturii ţi se dezvăluie la tot pasul. De la spectaculoasele creste ale Apusenilor şi până la jocurile de culori ale toamnei “pictate” cu frunzele verzi ale brazilor şi ruginii ale pădurilor de foioase şi până la impresionantele cascade şi peşteri de gheaţă.
Aici, la mai puţin de 10 kilometri de centrul comunei Gârda de Sus, se află peştera Scărişoara, singurul loc din ţara noastră unde gheaţa nu se topeşte niciodată. Peştera Scărişoara este prima cavernă declarată monument al naturii din România. Nici nu e de mirare dacă avem în vedere că, pe o suprafaţă de 200 de hectare, această peşteră adăposteşte cel mai mare depozit de gheaţă fosilă din ţară (75.000 mc), care conservă o informaţie paleoclimatică cu o vechime de peste 450.000 de ani, oferind chiar şi turistului neavizat un spectacol al naturii desebit de impresionant.
Tot aici, în imina Apusenilor, se află câteva chei săpate de apele “tăioase” între crestele munţilor, a căror frumuseţe nu poate fi redată nici de cel mai performant obiectiv al camerei foto: Cheile Ponorului, Cheile Galbenei, Cheile Ordăncuţii. Şi tot aici se află unicele peisaje ale cascadelor Vârciorogului, Patrahăiteştilor sau Pişoaiei.
Drumul naţional de la Gârda (jud. Alba) spre Vârfurile (jud. Bihor), trece printr-una dintre cele mai tinere staţiuni turistice din ţara noastră: Arieşeni. Situată în apropierea seme-ţelor vârfuri muntoase ale Apusenilor - Curcubata Mare, Curcubata Mică, Piatra Grăitoare, Găina, Ţapul şi Călineasa - staţiunea turistică Arieşeni a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare spectaculoasă. Pensiuni moderne, dar cu o arhitectură specifică locurilor arhaice din Ţara Moţilor şi cu o bucătărie ardelenească inegalabilă, în care preparatele din vânat proaspăt au un loc aparte, iar pălinca de prune este “vitamina” ca aţâţă la maxim pofta de mâncare a turistului scoborât de pe crestele munţilor, sunt tot atâtea ingrediente care fac din acest loc un ţinut pe care, dacă l-ai cunoscut o dată, nu ai cum să-ţi înfrângi pornirea de a-l revedea, din ce în ce mai des, în orice anotimp. Pentru că pe valea Arieşului, fiecare anotimp are de oferit câte ceva. Ne-am convins de acest lucru, după ce, numai în acest an, am bătătorit acest traseu primăvara, vara şi toamna. Iar gazdele noastre ne asigură că iarna este la fel de spectaculoasă în Arieşeni. Pe cuvânt. Şi, sincer vă spun, îi mare bai să nu crezi un moţ pe cuvânt. Pentru că, pentru un moţ, cuvântul dat, e mai presus de orice legământ.
În Ţara Moţilor, mai mult ca orişi-unde, România este la ea acasă. Aici, fiece casă are arborat, la loc de cinste, drapelul naţional. Aşa cum aici, nu-i om care să nu rostească, cu nedisimulată mândrie, cuvântul “român”. N-ai cum să nu te simţi mândru când vorbeşti cu un moţ despre ce înseamnă să fii român. Îţi va vorbi, negreşit, despre Iancu cel Mare şi te va întreba negreşit dacă ai fost acasă la Avram Iancu. Pentru că, pentru arieşeni, cum le mai place moţilor de pe Valea Arieşului să-şi zică, locul în care se află casa memorială a patriotului paşoptist (în comuna Avram Iancu, fostă Vidra) este, fără altă discuţie, “acasă la Marele Iancu”.
Casa Crăişorului Munţilor este, de afltfel, prima casă de la intrarea în comuna Avram Iancu, dinspre Câmpeni. Nu e o casă de boier, cu toate că Iancu nu a fost un om sărac. Ea ilustrează însă, cât se poate de clar, modul firesc, modest, în care înţeleg moţii să trăiască. Aici se găsesc, în cămăruţa de sub impresionantul acoperiş tipic moţesc, ţuguiat, acoperit cu şindrile de lemn, câteva din obiectele personale ale celui care a fost conducătorul revoluţiei de la 1848 în Transilvania (tunul, săbiile, fluierele şi armele). Tot aici se găseşte originalul “Testament al Iancului”, un document care exprimă în doar câteva cuvinte, dragostea de neam şi ţară care a făcut ca acest moţ din Vidra apuseană să devină cel mai important simbol al românilor: “Ultima mea voinţă ! Unicul Dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care şi după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă, se prefac în nimică. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele ! Avram Iancu”.
De sus, de pe crestele munţilor, aproape de izvoarele Arieşului, şoseaua coboară, printr-o fermecătoare pădure colorată de “umbrele” toamnei spre satele moţilor din Hunedoara. Traseul duce, inevitabil, la Ţebea. Acolo unde, de lângă mormântul lui Iancu, de sub gorunul secular, sentimentul de a fi român devine unul de o mândrie aparte. Aşa încât îţi vine să strigi, cât să se audă-n Detunatele Apusenilor: “Noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni !”
Dacă vă mai îndoiţi că sentimentul de a fi român, de a fi patriot, de a fi naţionalist în cel mai frumos înţeles al termenului este unul depăşit, unul fră folos, unul ruşinos, faceţi-vă drum pentru a trece, fie şi pentru o zi, prin Ţara Moţilor. Acolo unde oamenii şi locurile, deopotrivă minunate, vă vor face să redescopriţi bucuria şi mândria de a fi români. Zău că merită ! Pe cuvânt de... moţ !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu