În toată tevatura asta cu legile educaţiei şi cu legile salarizării pentru bugetari, un lucru este totuşi sigur: azi începe şcoala ! Cu o zi mai repede decât de obicei…
Sincer, nu ştiu dacă pentru copiii noştri, pentru dascălii lor sau pentru noi, părinţii, ştirea asta e una bună sau rea. Dascălii nu s-au lămurit încă dacă vor avea salariile promise de politicieni, elevii sunt şi mai debusolaţi, neştiind de câte examene vor trebui să treacă în acest an şcolar, iar părinţii cumulează emoţiile elevilor şi profesorilor, neştiind dacă va avea cine să-i mai înveţe carte pe copii şi, în definitiv, dacă toată zdroaba asta cu învăţătura şi şcoala mai merită, într-o societate care se dovedeşte, tot mai mult, cu susul în jos, cu o scară a valorilor în care politicienii, borfaşii, maneliştii şi infractorii sunt în vârful piramidei sociale, iar profesorii, medicii, judecătorii sau poliţiştii, la baza ei.
Acum trei decenii, când am început eu şcoala, lucrurile stăteau cu totul altfel. Generaţia mea ştia foarte exact ce înseamnă “să ai şcoală”. Copiii ştiau că, dacă vor învăţa la şcoală, atunci când vor ajunge mari vor avea un serviciu “domnesc”, că-şi vor îndeplini visul de a fi doctor, învăţător, poliţist sau judecător. În egală măsură, şi cei pentru care şcoala nu era decât o destul de dificilă corvoadă ştiau că fără carte nu vor avea parte de meseria mult visată de şofer, miner, aviator, mecanic sau electrician. Părinţii ştiau, la rândul lor, că dacă-şi trimit copiii la şcoală, în mod sigur aceştia vor avea un viitor, atunci când vor fi terminat studiile. Iar profesorii, la rândul lor, erau convinşi de faptul că munca lor se concretiza în formarea unor viitori “stâlpi” ai societăţii şi a tot atâtor caractere. Poate din aceste motive, la 15 septembrie, atunci când, fără discuţii, începea şcoala, toată lumea era bucuroasă.
Unii zic că acele vremuri trebuiesc uitate. Definitiv ! Nu sunt - Doamne fereşte ! - un nostalgic al acelor vremuri, dar nu pot să nu observ că, în ceea ce priveşte învăţământul, cel puţin, democraţia noastră exagerat de originală nu a adus decât un haos generalizat. Pe vremea mea, atunci când mergeam, în prima zi şi în toate celelalte, la şcoală, ştiam că dascălii mei sunt, în mod sigur, acolo, aşteptându-ne cu drag. Acum, nici copiii şi nici dascălii lor nu sunt foarte siguri că debutul noului an şcolar se şi produce atunci când se anunţă la televizor. De pildă, anul acesta, şcoala ar putea începe în 14 septembrie, dar la fel de bine, pe alocuri, s-ar putea ca evenimentul să nu se întâmple. Sindicatele din învăţământ au anunţat că, acolo un-de dascălii se simt nedreptăţiţi de promisiunile neonorate ale clasei politice, nimeni nu-i obligă să nu protesteze prin absenţă la festivitatea de deschidere. Tot aşa, sindicatele din învăţământ i-au atenţionat pe politicienii care, de regulă, se îmbulzesc la festivităţile de deschidere a anului şcolar, doar-doar or mai culege oareşice votanţi, că prezenţa lor în curtea şcolii i-ar putea determina pe dascăli să plece acasă şi să-i lase gură-cască în mijlocul copiilor. În atari condiţii, nu ne mai mirăm de ce copiii, da-că-i întrebi când începe şcoala, nu mai au atât de multă siguranţă în a-ţi da un răspuns. “E posibil să înceapă azi - spun ei. Asta dacă nu intră profesorii în grevă !”
Nu doar debutul anului şcolar stă, în originala noastră democraţie, sub semnul incertitudinii. Însăşi întregul proces de învăţământ e urmărit de spectrul îndoielii. Generaţia copiilor noştri nu mai este atât de sigură că “dacă ai carte, ai parte !” Copiii noştri simt că dascălii lor, părinţii lor, oamenii în general, au tot felul de probleme. De la lipsa banilor până la incertitudinea locului lor de muncă. Asta cu toate că, fiecare spune că, la rândul lui, a învăţat de şi-a tocit coatele pe băncile şcolii.
Copiii noştri au devenit mai atenţi şi mai lucizi la realităţile cotidiene decât cei mai subtili şi bine pregătiţi analişti. Fiul meu, de exemplu, vrea să se facă, pur şi simplu, preşedinte. Sau măcar senator ori deputat. De ce ? “ E cea mai uşoară meserie - spune el. Nu-ţi trebuie multă şcoală, pentru că nu trebuie să faci nimic, decât să te plimbi toată ziulica prin lume, să chefuieşti la tot felul de petreceri, să vorbeşti mult la televizor şi să te ai bine cu şeful de la partid. Iar pentru toate astea, câştigi şi cei mai mulţi bani !”
Tiberiu VINŢAN
Sincer, nu ştiu dacă pentru copiii noştri, pentru dascălii lor sau pentru noi, părinţii, ştirea asta e una bună sau rea. Dascălii nu s-au lămurit încă dacă vor avea salariile promise de politicieni, elevii sunt şi mai debusolaţi, neştiind de câte examene vor trebui să treacă în acest an şcolar, iar părinţii cumulează emoţiile elevilor şi profesorilor, neştiind dacă va avea cine să-i mai înveţe carte pe copii şi, în definitiv, dacă toată zdroaba asta cu învăţătura şi şcoala mai merită, într-o societate care se dovedeşte, tot mai mult, cu susul în jos, cu o scară a valorilor în care politicienii, borfaşii, maneliştii şi infractorii sunt în vârful piramidei sociale, iar profesorii, medicii, judecătorii sau poliţiştii, la baza ei.
Acum trei decenii, când am început eu şcoala, lucrurile stăteau cu totul altfel. Generaţia mea ştia foarte exact ce înseamnă “să ai şcoală”. Copiii ştiau că, dacă vor învăţa la şcoală, atunci când vor ajunge mari vor avea un serviciu “domnesc”, că-şi vor îndeplini visul de a fi doctor, învăţător, poliţist sau judecător. În egală măsură, şi cei pentru care şcoala nu era decât o destul de dificilă corvoadă ştiau că fără carte nu vor avea parte de meseria mult visată de şofer, miner, aviator, mecanic sau electrician. Părinţii ştiau, la rândul lor, că dacă-şi trimit copiii la şcoală, în mod sigur aceştia vor avea un viitor, atunci când vor fi terminat studiile. Iar profesorii, la rândul lor, erau convinşi de faptul că munca lor se concretiza în formarea unor viitori “stâlpi” ai societăţii şi a tot atâtor caractere. Poate din aceste motive, la 15 septembrie, atunci când, fără discuţii, începea şcoala, toată lumea era bucuroasă.
Unii zic că acele vremuri trebuiesc uitate. Definitiv ! Nu sunt - Doamne fereşte ! - un nostalgic al acelor vremuri, dar nu pot să nu observ că, în ceea ce priveşte învăţământul, cel puţin, democraţia noastră exagerat de originală nu a adus decât un haos generalizat. Pe vremea mea, atunci când mergeam, în prima zi şi în toate celelalte, la şcoală, ştiam că dascălii mei sunt, în mod sigur, acolo, aşteptându-ne cu drag. Acum, nici copiii şi nici dascălii lor nu sunt foarte siguri că debutul noului an şcolar se şi produce atunci când se anunţă la televizor. De pildă, anul acesta, şcoala ar putea începe în 14 septembrie, dar la fel de bine, pe alocuri, s-ar putea ca evenimentul să nu se întâmple. Sindicatele din învăţământ au anunţat că, acolo un-de dascălii se simt nedreptăţiţi de promisiunile neonorate ale clasei politice, nimeni nu-i obligă să nu protesteze prin absenţă la festivitatea de deschidere. Tot aşa, sindicatele din învăţământ i-au atenţionat pe politicienii care, de regulă, se îmbulzesc la festivităţile de deschidere a anului şcolar, doar-doar or mai culege oareşice votanţi, că prezenţa lor în curtea şcolii i-ar putea determina pe dascăli să plece acasă şi să-i lase gură-cască în mijlocul copiilor. În atari condiţii, nu ne mai mirăm de ce copiii, da-că-i întrebi când începe şcoala, nu mai au atât de multă siguranţă în a-ţi da un răspuns. “E posibil să înceapă azi - spun ei. Asta dacă nu intră profesorii în grevă !”
Nu doar debutul anului şcolar stă, în originala noastră democraţie, sub semnul incertitudinii. Însăşi întregul proces de învăţământ e urmărit de spectrul îndoielii. Generaţia copiilor noştri nu mai este atât de sigură că “dacă ai carte, ai parte !” Copiii noştri simt că dascălii lor, părinţii lor, oamenii în general, au tot felul de probleme. De la lipsa banilor până la incertitudinea locului lor de muncă. Asta cu toate că, fiecare spune că, la rândul lui, a învăţat de şi-a tocit coatele pe băncile şcolii.
Copiii noştri au devenit mai atenţi şi mai lucizi la realităţile cotidiene decât cei mai subtili şi bine pregătiţi analişti. Fiul meu, de exemplu, vrea să se facă, pur şi simplu, preşedinte. Sau măcar senator ori deputat. De ce ? “ E cea mai uşoară meserie - spune el. Nu-ţi trebuie multă şcoală, pentru că nu trebuie să faci nimic, decât să te plimbi toată ziulica prin lume, să chefuieşti la tot felul de petreceri, să vorbeşti mult la televizor şi să te ai bine cu şeful de la partid. Iar pentru toate astea, câştigi şi cei mai mulţi bani !”
Tiberiu VINŢAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu